E greu de zis ceva care să folosească unui suflet pierdut ori unuia poate chinuit de întrebări și de infinite de ce-uri ca în cazul nepoatei, cred. Mi-e tare milă de tine, bunico! Unii oameni sunt sortiți cred, să fie jertfă pentru ceilalți. Nu există scuză pentru ce s-a întâmplat. Medic la rându-mi, dacă simțiți nevoia unei eliberări, o puteți face către mine.
Nu scriu pentru a lua apărarea nimănui, nu e cazul, cum de altfel, în astfel de situații, nu se face să găsim scuze și să învinuim pentru că s-ar fi putut face orice minim omenesc posibil și altfel ar fi fost situația. Dar pentru că era poate un om albit de ani, pentru că ne-am obișnuit că adeseori tot ce-i vechi se-aruncă și nu are miză prea mare, pentru că ne-am obișnuit să privim în jos și niciodată pe lângă noi și în noi, se întâmplă tragedii…
Am obosit să ascult știriste plătite pe bani frumoși să pară impresionate și impresionabile, să pronunțe apăsat printre dinți cuvântul vinovat și autorități de parcă ar avea vreo legătură asta și cu soluțiile ori cu viața. Confundăm, oameni buni, și ne confundăm cu consumabilele. Ne oripilăm o zi , două, trei, și-o luăm de la capăt prin noroi. Ne târâm, nu supraviețuim, pentru că refuzăm să recunoaștem nimicul din noi… Vina e a sistemului… iar soluția e în legi!
Ce ușor plasăm responsabilități fără să ne asumăm dreptul, unul câte unul, de-a schimba ceva. Poate un pic mai multă moralitate, poate milă, poate bine-ar fi să-i privim pe cei din jur cum ne privim pe noi înșine. Cum ar fi?! Poate s-ar întoarce Raiul?!
În urmă cu ceva ani, vreo 17 aveam pe-atunci, profesoara mea de biologie și dirigintă cu care mă pregăteam pentru examenul de admitere la Medicină mi-a spus într-o discuție atît de intimă, ca de la om mare la un om mai mic, că ei îi este mai milă de bătrâni decât de copii, iar când are ceva bun păstrează pentru mama ei. N-am înțeles atunci, ba, din perspectiva copilului mi s-a părut chiar nedrept. Mi se părea că a fi mic cere infinit mai mult ajutor decât un bătrân ce și-a parcurs existența, a gustat din toate, iar experiența îi oferă și soluțiile necesare supraviețuirii. Diriginta mea a murit tânără, de cancer. N-a atins nici măcar un strop de bătrânețe biologică, iar eu am ajuns doctor cu ajutorul ei, dar fără să pot face ceva pentru ea. N-a trăit însă și nu mi-a vorbit degeaba, sper. După vreo 10 ani am înțeles ce vrea să spună. Era vorba de timp – copilul, teoretic, îl are, bătrânul nici nu mai speră la el.
Iar noi toți, că nu-i unul dintre noi mai nevinovat ca altul, suntem vinovați pentru toate situațiile astea aparent simple din care oameni nevinovați ies fără suflare! Dacă în locul unui copil pierdut, în locul unui bătrân subțire îmbrăcat ce se plimbă pe stradă ar fi unul de-al nostru, la fel am sta? La fel am comenta după știre, apoi am trece nepăsători la alimentarea trupului fără să privim vina din noi și să așteptăm următoarea știristă afectată, numai așa, pentru un Vai, săraca de ea! și Să vină autoritățile? Pentru ce să vină? Să stăm cu trupurile hulpave și mințile boțite de prostie lipiți de ziduri și să-i arătăm eventual doar rozul domnului ministru, ca pe vremuri? Da’ Dumnezeu din noi unde e? Ori dacă Dumnezeu n-avem, măcar cuget?
Mi-e tare milă de tine, bunico! Mi-am văzut bunicile și mi-am văzut disperarea în sufletul nepoatei tale. Apreciez modul în care ea percepe lucrurile, nimeni nu mai trebuie să pățească asta.
Un strop, atât, de demnitate și omenie din partea fiecăruia și schimbările majore ar veni de la noi și nu le-am mai aștepta în zadar… Mi-e tare milă de tine, bunico, nu știu dacă-ți mai folosește la ceva, dar azi ai fost și bunica mea.
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
