Buna seara, Nici nu îți imaginezi câtă bucurie mi-a provocat email-ul tău! Sunt și într-una din zilele când mă simt inutilă și lipsită de perspective, într-o țară străină unde trebuie, la aproape 40 de ani, s-o iau de la capăt, cu job nou, cu fețe noi, limbă noua și grea, și am momente când mă simt deprimată și fără speranță. Azi m-am rugat ca Dumnezeu să-mi arate drumul meu și care e rostul meu.... Nu îndrăznesc să cred că mesajul acesta poate fi o ușă... Mă numesc Avram Viorica, am 39 de ani, sunt din Galați și în vara anului ce a trecut am plecat din România și mi-am luat lumea în cap cu speranța în suflet că fiica mea va avea un viitor mai bun. Pentru că nu am putut renunța la ei, am luat cu mine și cei doi câini ai mei, doi boxeri zăpăciți și nebuni care reusesc în fiecare zi să mă facă să văd viața mai frumoasă! E greu să aduci din altă țară în Germania doi câini, sunt multe acte de făcut, oamenii au pretenții să le faci asigurare, să îi înscrii în asociații kinologice și să plătești impozit. Câinele e respectat și iubit aici, dar implică și mai multe cheltuieli decât în România. Dar dacă îi iubesti, așa cum îi iubesc eu pe cei doi botoși obraznici, faci toate eforturile să îi ții lângă tine. Spike a intrat in familia mea acum trei ani după ce a fost abandonat de stăpânul său sub pretext că nu are timp să aibe grijă de el. L-am luat, l-am educat, am tras multe de pe urma lui, m-am chinuit să-l fac sa-și recapete încrederea în el și în oameni, încă mai are sechele, dar s-a transformat într-un câine frumos și jucăuș, vesel și pus numai pe pozne. Cara e fiica lui. Spike a avut o iubită și din dragostea lor au rezultat vreo 8 căteluși botoși și dulci ca niște caramele, iar eu m-am procopsit cu Cara, pe care voiam să o dau unor prieteni, dar fiind atât de dulce și mică nu am mai putut și așa a rămas și Cara în familie spre disperarea și exasperarea soțului meu. Dacă poveștile mele, adevărate de altfel, vă plac, vă mai trimit. Vă îmbrățișez cu drag! Viorica Avram