...Cine sunt eu? Mihaela mi-a cerut să scriu câteva rânduri despre mine, despre aş vrea să ştie oamenii despre Nora Dincă. Zici că m-a lovit în moalele capului. Nu mi s-a mai întâmplat vreodată să mă paralizeze mai tare o întrebare. Mă gândesc deja de o lună şi cu cât mă gândesc, cu atât mă adâncesc în depresii - nu e normal să nu poţi spune lumii cine eşti, la 40 de ani (fie vorba-ntre noi, nu e tocmai o temă de gândire potrivită pentru 40 de ani - ca şi când n-ar fi fost suficient că tocmai i-am împlinit! Observaţi că scriu obsesiv 40 de ani, sau mi se pare mie? Nu mi se pare :(... Să ne-nţelegem, nu am nicio problemă cu vârsta asta (iar era să scriu 40 -na, c-am scris-o!). Cred că timpul a fost blând cu mine. Prea blând dacă ţinem cont că fumez ca un turc, dorm 4-5 ore pe noapte şi ard pentru toate durerile lumii. Şi-atunci?! De ce atâta panică?!... Poate pentru că nu ştiu cine e Nora Dincă. Poate pentru că oricine ar fi, e atât de departe de ce ar fi putut să fie - în orice direcţie ai lua-o -şi înspre prăpăstiile ratării, şi înspre culmile succesului) E undeva la mijloc, la loc căldut şi mediocru - cum e mai rău. Acum, bineînteles, spaţiul public e probabil cel mai nepotrivit loc pentru un astfel de moment de sinceritate. Eu aici ar trebui să "mă vând" frumos ambalată, cu panglici aurii! Ei bine, Nora cea frumos ambalată, cu panglici aurii, ar suna cam asa: am absolvit Facultatea de Arte-Actorie, din cadrul Universităţii Ecologice Bucureşti, în anul 2000 - promoţie de excepţie a unor profesori de excepţie (Constantin Codrescu, Doru Ana, Vlad Rădescu). Sunt actor deci - asta profesia mea, singura pe care mi-am dorit-o vreodată şi pentru care m-am pregătit. În rest, carapace multe, construite cu migală să-mi adăpostească eşecurile. Trec repede mai departe până nu şterg tot şi mă las şi de scris... Scrisul?!...povestea asta-i veche ca mine - o să v-o povestesc într-o zi. Am învăţat alfabetul şi am început să scriu. Cum înveţi să mergi şi-ncepi s-alergi. Habar n-am cum. Pur şi simplu. Nu am simţit niciodată scrisul ca pe un har căruia i-aş fi fost datoare să-l valorific, ci ca pe o stare de normalitate - cum simţi că ai mâini, picioare, ochi - nu-ţi pui problema să faci performanţă cu ele şi nici că le-ai putea pierde (dacă ţi-ai pune-o, cu totul altfel ar arăta lumea). Scrisul a fost căsuţa din copac pe care n-am avut-o niciodată: refugiu, echilibru, poveşti fantastice cu multe personaje - toate interpretate de mine :) - eu cea fără de spaime, politeţuri, frâne, şi măşti, şi carapace. Privind din acest unghi, aş putea spune că în ceea ce scriu se ascunde Nora Dincă cea despre care eu acum nu ştiu să vă spun mare lucru. Dac-o s-o găsiţi vreodata şi o să aflaţi cine e, vă rog din tot sufletul să-mi spuneţi şi mie. :)