Dacă aş putea avea un carneţel mic de tot în minte ar fi perfect. Fiindcă acolo se ţes mereu începuturi de poveşti, se scriu romane, se fac promisiuni că se vor scrie romane şi se pun post-it-uri cu idei geniale. Se pierd însă toate, bucurie pe care mi-o face o minte uitucă şi suficient de dezorganizată încât să lase tot timpul caietele prin diferite locuri şi să înceapă să scrie ba pe câte-un colţ de ziar, ba pe şervetele, pe orice, numai să scrie. Nu ştiu cât e meritul Facultăţii de Limbi Străine şi cât al Masteratului de Teorie şi Editare de Carte din cadrul Universităţii Bucureşti unde am redescoperit bucuria de a citi cu lăcomia unui copil şi, mai ales, determinarea de a scrie din nou la fel de mult. Şi cum cea mai mare parte din zi mi-o petrec într-o editură, cum să nu vrei să scrii tot timpul şi, mai ales, cum să te poţi opune dorinţei nestăvilite de a bea cafea dupa cafea? N-aş îndrăzni să spun că am descoperit tainele Universului sau că noaptea visez ce va să fie peste două zile. Departe de mine astfel de puteri supranaturale până la vârsta de 26 de ani. Dar pot spune, cu mâna pe inimă, că am înţeles, cu un timp în urmă, cât de important e să investim în noi. Ca să ne fie nouă bine şi ca să le fie bine şi celor pe care-i întalnim în viaţa asta.