Copil sosit în lume într-un friguros februarie, nu mă cunosc, umblu încă să mă aflu. Mi-a fost sufletul-vrabie și zbor, de când am învățat să merg. Am vorbit înainte de a păși, am scris înainte de a merge la școală, am citit îndeajuns cât să-mi scrijelesc marile întrebări ale vieții, încă din școala primară. Vorbele m-au născut și m-au ucis, din timp în timp. Vorbele mi-au fost coardă întinsă de arc și gălbenuș de ou, cerneală și mir, laolaltă, în năvalnice vârtejuri domolite doar în somn, și parcă nici atunci. In România am fost jurnalist până la plăsele, dintr-aceia care citeau Istoria Literaturii Române, Noica, Fănuș Neagu și Elevul Dima Dintr-a Șaptea, de-a valma. Mi-am colorat cerul și viața, oamenii din jur până când soarta mi-a pus oglinda dinaintea ochilor și m-a somat să nu mă mai mint. Atunci am semnat pactul cu scrisul și-am concediat vameșii destinului, până la ultimul. Trăiesc în Canada, spun actele mele. Trăiesc în limba română, jumătate din zi, în fiecare zi. Vorbesc românește, sunt între cei mai dedicați consumatori de știri, iar atunci când obosesc de-atâtea fapte de vitejie de prin ziare, mă întorc la cărțile mele cele multe, în limba română, la care copiii mei, mai canadieni decât mine, se uită cam ciudat. Nu m-am dezvățat de basm, număr în românește îndiferent de împrejurare, respir ghioceii în fotografiile on-line, vișinele le gust cu gândul, pe net, la mare sunt întotdeauna cu una dintre camerele Live din Mamaia, gutuile ajung dulceață, toamna, tot în amintiri, doar iarna și magia Crăciunului am reușit să le apropii și să le încui în suflet. Ziua mea are 40 de ore și așa o să rămâie până mă decid s-o schimb. Am publicat, cu ani în urmă, o carte: Război De Lux, o privire romanțată asupra războiului din fosta Jugoslavie, căruia i-am fost martor ca și jurnalist. Plănuiesc să scriu povești pentru copii. Sănătoasă să fiu!