Cum să spui copiilor că ţi-e greu? Am văzut oameni în marile canale din Roma, în nişte ţevi uriaşe… Dorm înşiraţi unul după altul, trimit bani în ţară pentru că ziua muncesc ca zidari, dar nimeni nu spune acasă cum trăieşte. Pe mine copiii mă întrebau: „Ce faci, mamă? Munceşti?” …

Am găsit în schimb grădina unui moşuleţ italian. Mic, agil şi uscat. Mâini înnegrite de soarele celor 80 ani, ochi vicleni. 80 de ani! Primul loc de muncă. Locul unde am ajuns în prima seară. Loc de muncă dorit, râvnit, căutat. Asigurări de bine. Pretenţiile erau mici, puţin menaj, puţină …

Starea de nestare. Întrebarea permanentă:”Ce caut aici?” Răspuns: „Nu ştiu, dar nu mă pot întoarce!” Am întâlnit o femeie care spunea: „Am plecat din ţară pe poarta din spate a grădinii”. Era oare vina ei? Ori a faptului că, în lumea de azi, e ruşinos să nu ai. Nu contează …

O ultimă privire, zâmbete şi încurajări, promisiuni că vor avea grijă una de alta. Nu auzeam nimic. Doar un tunel gol care ar fi primit şi absorbit tot dacă s-ar fi putut. Nu ştiu cum am ieşit din ţară. Ştiu că priveam pe fereastra maşinii şi gândeam: „Încă pot coborî! …

A doua zi a fost ultima zi. Spuneam printre lacrimi fetei mele: „Mamă, trebuie să-i salut pe toţi! Nu pot pleca acum!” Şi ea răspundea: „Nu trebuie să-ţi pese! Nimănui nu i-a păsat de tine! Pleacă! Nu te uita în urmă!” Era mică, 19 ani, îmi salva viaţa. O scurtă plimbare …

Un singur sprijin: o prietenă, F., care-mi bătea la uşă, îmi aducea puţină cafea şi-mi spunea poveşti despre Italia. Ea muncea deja de 2 ani acolo. Îmi spunea: “Vino, e greu, dar e bine. Nu poţi rămâne în halul ăsta în ţară. Cum rezolvi tot? Vrei să mori?” Eu răspundeam: …

Povestea mea începe în faţa unei icoane. Mi-amintesc că eram la pământ, plângeam, îmi frângeam mâinile şi spuneam: – Doamne, ajută-mă să plec în Italia! Să muncesc, Doamne, ce-o fi! Ajută-mă să spăl WC-uri, Doamne! Ajută-mă să scap cu viaţă! Vreau să muncesc. Ajută-mă să muncesc, Doamne! Repetam până la …