Bine v-am găsit! Vă rog să îmi permiteți să mă prezint. Sunt Georgiana, am 29 de ani și sunt de profesie…călător prin viață. Nu, nu e poetic, nu e metaforic, chiar asta fac de vreo șapte luni încoace. Am făcut multe alte lucuri până acum: o facultate de litere care mi-a plăcut la nebunie, vreo cinci ani într-o corporație franceză în Marketing și încă vreo doi într-una germană. Am gătit și gătesc cu mare placere orice si oricând, mănânc cu același nesaț, ascult muzică de suflet, merg la teatru, la concerte, la petreceri. Ador să călatoresc și încerc o țară nouă in fiecare an încă de când îmi pot permite asta. Citesc mult (obicei nesănătos rămas din facultate), scriu mult (obicei pe care încerc să îl cultiv în ultima vreme), râd mult, cunosc mulți oameni, adun multe experiențe Astăzi, deși încă angajata respectivei corporații, mă îndeletnicesc cu trăitul frumos și bine. Poate suna banal, dar nu este pentru că vine după cel puțin un an (dacă nu mai mulți) în care nu am trăit mai deloc, în care am viețuit într-o semistază de dronă între birou și casa goală, încercând să îmi revin după o sfâșiere lăuntrică pe jumătate auto-provocată. Nu știu voi, dar eu cred că viața are tendința să îți spună răspicat ce are de spus, dacă tu te încăpățânezi să nu o asculți. Eu am ignorat-o cât am ignorat-o până când s-a enervat de asemenea indiferență și mi-a tras o palmă zdravănă peste față. Ce să vezi? Era fix ceea ce aveam nevoie. De câteva luni, trăiesc bine, dar bine de tot. Cu avânt, cu entuziasm, cu nesaț, cu poftă, cu tot ce trebuie, nu mai alerg bezmetică prin viața mea, ci am luat-o la pas, cu grijă, cu mulțumire, respirând hulpav și crecând într-o zi cât alții în ani. Că, totuși, sunt Făt-Frumos (sau era Ileana Cosânzeana?), nu sțiu, sunt amandouă (sau amândoi), o struțo-camilă cu inspirație de mahala caragialiană (născută și crescută în Ploiești, ca Mița), mândră viețuitoare de București, cu rădăcini lăsate de suflet prin Spania (unde m-a găsit ultimul an de facultate predând engleza și franceză, nici mai mult, nici mai puțin, bașca spaniolă unor imigranți marocani) și visuri prin toate celelate locuri pe care le-am vizitat de la Sarajevo la Liverpool și care și-au lasat amprentele care cum a putut. De când cu toată pofta asta de viață? Din totdeauna, doar că acum m-a izbit mai tare de când cu un detaliu insignifiant numit o mică boală aparent incurabilă, diagnosticată prin ianuarie. Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Micul cancer (căci despre asta e vorba) e din cel special, cu moț și dichis, ca mine. Îl mai au vreo 200 de oameni prin lume. Sâc, că v-am facut-o! Știam că sunt specială, dar nici chiar așa! Sunt de toate pentru toți și, cel mai important, pentru mine și abia aștept să vă dau de gândit sau să va fac să pufniți dând ochii peste cap sau să zâmbiți, care o veni prima.