M-am folosit de copilărie, atunci când am devenit mamă, cu gândul că un zâmbet de-al fiicei mele îi va putea ucide o celulă malingă. N-a fost arma potrivită, dar altfel s-au scurs lunile petrecute la Institutul Oncologic. M-am folosit de copilărie în zilele mele cele întunecate, și au tot fost, m-am ascuns în chilerul bunicilor, lângă plită, mi-am acoperit picioarele obosite de prea multe poteci străbătute, cu un țolic, și mi-am stins lacrimile într-un boț de mămăligă. Am păstrat mereu în suflet vorbele bunicii mele: – Bunicî, bunicî, ioti, curcubeul! – Nu țâpa, drăgăleano, vrai sî-l sparii? – Da nu mă audi. – Cum sî nu audî? – Bunicî, da cini fași curcubeul? – Dumnezău, că El li știe a țesi și desfaci pi toati. Aista-i brâul Lui. – Șî di ci l-o arcuit pisti islaz? – Iaca, i pământul plin di apî. Di atâtea ploi, au îngerii aripili udi, nu pot zbura. Cum vrai sî agiuncî în cer? – Oamenii pot sî urci podul colorat? – Nu bunicî, îngerii au tălchili spălati cu lacrimi greli, is curați, pașii lor nu-i videm noi. – Matali ai văzut vreodatî îngeri? – Doar pi aiștea pământeni, ioti, pi tini așa bălăioarî, îngerii cerului i-oi vedea când voi agiungi acolo. – O sî urci podul colorat? – De-oi hi vrednicî, l-oi urca! – Da io am sî-l pot urca vreodatî? – Ă hă, mai ai di bătut poteci pi aici. Cea cari duci la piciorul lui, îi ultima ce-o avem a petreci.