BIO PIEZIȘ M-am nascut la 16 mai 1958 pe malul Dunării, în Brăila și din cauza asta am avut tot restul vieții nevoie de o apă în preajma mea ca să mă pună în echilibru cu propriile mele demențe și dezechilibre. Despre Brăila naşterii mele nu mai am amintiri. Doar fulgurări dintr-un timp ulterior în care gustul de bragă se amestecă în creierul unui băiețel cu clănţănitul metalic al tramvaielor galbene pe un bulevard care nu am ştiut niciodată unde duce. Din Brăila am dispărut repede. Am urmat şcoala generală în Caransebeş într-o vreme în care terenul de joacă al copiilor nu era monitorul ci dealurile, câmpurile, pădurile, râurile iar singura armă letală pe care o purtam la curea era praștia de vrăbii. De aceea oraşul şi împrejurimile au rămas pentru mine, topografic şi emoţional vorbind, o copie terestră perfectă a paradisului. Pentru liceu, am plecat de acasă la Breaza, la Liceul Militar, cu un tren personal plin de negricioși și femei grase și în trenul ăla am băut pentru prima dată în viața mea urină de șobolan. Se numea coniac. A fost peste puterile mele. În anul patru, deşi luam mereu premiul întâi, am fost exmatriculat. Pe urmă am început să fac tot felul de prostii... Pentru că începusem să mâzgălesc poezii încă de pe la zece ani iar prin clasa a noua am început să scriu un roman plicticos și apologetic despre cum încercam să scap de poluțiile nocturne amăgind o colegă de la Casa Pionierului cu bomboane fondante și declarații mincinoase, un roman, desigur, neterminat şi pierdut, am ajuns de tânăr să cred că literatura are nevoie de mine în aceeaşi măsură în care eu aveam nevoie de ea.