Credinţa va fi fost, de la începuturile lumii, rezerva de încredere a omului într-un curs primitor al vieţii, care să-i poarte sufletul înlăuntrul pajiştilor înverzite cu bucuria de a fi. Şi când spun credinţă, nu circumscriu conceptul la zarea infinită a unui Dumnezeu bun şi veghetor peste lăuntrul omului şi …

În dimineaţa în care a murit Tatăl, sufletul îmi poposise de ceva vreme în sinea lăturalnică a Mănăstirii. Sihăstrie primitoare şi mai cu seamă boemă pentru noi, cei care nu îmbrăcaserăm, încă, straiele de rasofor, fiiindu-ne, astfel, permise, încă, răstălmăciri personale în dialogul intim cu Dumnezeu. Câtă vreme trăisem în …

La început va fi fost Dumnezeu, dar apoi s-a scoborât peste omenire molima nedragostei, a războiului, în forma lui nudă, făcând prăpăd trupurilor, aducând sufletele la sapă de singurătate, doliu, deznădejde şi dor. Veacuri întregi, umanitatea s-a lăsat locuită de un dor cumplit după afectivitatea cu care, pare-se, Dumnezeu crease …

În zilele pline de romantism ale vieţii, Dumnezeu se înfăţişează asemenea unui tată bun, care, înţelept în uitarea de sine, se dăruieşte copiilor săi cu dragostea de care va fi fost capabil de la însăşi crearea lumii. Sunt zile de har, înlăuntrul cărora sufletul omului se simte aşezat la adăpost …

Chipurile frumoase însoţeau trupurile asemenea icoanelor, străjuind altarul întâlnirii iconostatice cu Dumnezeu. Soseau în maternitate pe rând, purtând unduiri de îngrijorare în priviri. Mai cu seamă în vremea în care maternităţile vor fi fost iesle precar încălzite, odăi parfumate cu levănţica păstrată din vremea sufleului cald al bunicilor, lanuri de …

Un om frumos este, în buna tradiţie platoniciană, o amintire, o zare înserată şi târzie a Paradisului. Când va fi creat lumea, Dumnezeu a ales cu siguranţă substanţele nobile din sinea Sa, spre a plămădi, „după chip şi asemănare”, superbiile universului. Înzestrat cu o conştiinţă estetică de primă regalitate, Bătrânul, …

Sosise vremea săruturilor. Oamenii îşi împachetau sufletele, anevoindu-le spre gări sau aeroporturi, în maşini personale sau căruţe de ocazie, se îmbarcau cu ce aveau mai bun în inima lor, în retragere de sine spre văile liniştite ale verii. Îi vedeai cum se bulucesc pe treptele fără de sfârşit ale razelor …

Întunericul s-a înstăpânit peste braţul de dunăre al vieţii, plămădind sufletele noastre într-o deltă a nerostirii. Era o vreme când ne rosteam fierbinte unul spre celălalt poveţele de vară ale sărutului, buzele mele erau mai curând amnezice spre a oferi, dispuse, pe de altă parte a inimii, să se ia …

Mi-a apărut tata în vis. Cum stăteam eu liniştit în nuditatea visului meu, scăldându-mă cu genele încărcate de oboseala strânsă peste zi, m-am pomenit cu tata cerându-mi adăpost şi hrană. Tocmai el, care, o viaţă întreagă, a locuit în aceeaşi odaie cu prisosinţa. Tata era tata fără să fie. Purta …

Acomodarea afectivă a trupurilor stă pe buzele tuturor sufletelor aflate în căutarea mărginimii simţurilor. Iubirea este o cădere din pod a nădejdii de-a fi luat la rost cu mângâierea, o retrocedare a palatului culturii inimii – înstrăinate în îmbrăţişările apuse ale mamei. Iubirea este o promisune arhaică a înrostuirii unui …