Pe Făt-Frumos l-am cunoscut foarte demult, nu apucasem să îmbătrânesc, încă mă mai îmbrăcau dulcile vâltori ale tinereții. Nu se găsise nicio Ileană Consânzeană care să completeze distribuția, chiar dacă se apelase și la cunoștințe; până la urmă regizorul mi-a oferit mie rolul, fascinat de una din poveștile mele despre copilărie. Abracadabrasem atât de aerisit lucrurile încât rămăsese convins că nu reușisem să mă desprind de naivitatea gângurindă a primilor opt ani. Povestea filmului nu presupunea existența vreunei iubiri chinuite de un Romeo sau de vreo Julietă, nici măcar zburdălnicii de Shirley Temple, personajul feminin avea însă nevoie de o doză bună de candoare, altfel nu ar fi fost capabilă să ierte verosimil. Spectatorii ar fi fost nevoiți să se dezlege singuri de propriile accese de superstiție. Pentru că filmările se derulau pe străzile orașului, și eu și Făt-Frumos am devenit, parcă mult prea ușor, persoane publice, adică stârniserăm până și interesul mâțelor.
La un sfârșit de săptămână am fost invitați să jurizăm, alături de alte celebrități locale, un concurs de oratorie provincială. Pentru că pe lângă foile de jurizare și creioane ni se oferiseră nu bomboane, ci niște carnețele de însemnări, în care să consemnăm probabil momentele mai importante, ne-am folosit de prilej pentru a schimba vorbe numai de noi știute. E uimitor cât de mult te poți destăinui unui puțin cunoscut când vorbele nu se cer rostite, iar mințile își pierd scorțoșenia, alunecând, fără sfială, într-o stare de semi-ilegalitate. Pe acest curaj s-a bazat și succesul rețelelor sociale. Dezmeticirea însă e mai rece decât apa de munte. Ce căutase de fapt regizorul fusese o rezervă de sinceritate.
Nu ne-am dat întâlnire, de-abia realizasem că exista o astfel de posibilitate. Întâlnirile de pe platoul de filmare nu contau, acolo jucam niște personaje cărora le împrumutaserăm numai o pojghiță din ce eram. Cineva a avut ideea să ne invite la o petrecere, ca pe un port-bonheur. Nu ni se întâmplase încă nimic la fel de terifiant. Regizorul își dorise să participăm, să ne integrăm cât mai natural în viața urbei. Succesul se construia pe o temelie solidă, ziarele locale, județene, din județele limitrofe publicau deja pagini întregi de amănunte și interviuri de la filmări. Oamenii erau ademeniți într-un joc fără scenă, scrupulele fiindu-le reținute doar de bariera celor șapte ani de-acasă. La petrecere fusese invitată și prietena oficială a lui Făt-Frumos. Abia ce aflasem și eu de existența ei. Deși Făt era de-a dreptul frumos, avea totuși o relație stabilă. Cu gelozia am flirtat doar tangențial, până să-mi dau seama că din personaj devenisem spectator. Ziarele însă s-au dezmeticit greu, atârnându-se, cu abonamente cu tot, de povestea pe care o simțeau neisprăvită. Regizorul a dat din aripi și a organizat o conferință de presă. Ne-am trezit iar înghesuiți în mijlocul unei mulțimi pasionale, dotați cu carnețele și creioane. Nici azi nu-mi amintesc cine și cum a răspuns la întrebări. Nerostitele construiau discursuri dincolo de oprobiul public.
Charlotte Rampling fotografiată de Jeanloup Sieff, 1970
După ce filmările au luat sfârșit, pelicula a rulat aproape un an cu casa închisă. Făt-Frumos a primit o ofertă pentru un rol într-o distribuție internațională. Eu, nefiind actriță, mi-am văzut de gospodărie. Rolul de Ileană Cosânzeană e unul ingrat, abia atunci am înțeles de ce adevărata protagonistă refuzase să-și joace propriul rol.
Într-o vineri, după o vară secetoasă, regizorul m-a sunat să-mi spună că filmul agățase câteva premii internaționale. Ajunsese să se studieze și la școala de regie. Eram invitați să stăm la povești cu studenții.
Între timp, Făt-Frumos se despărțise de prietena lui. Studenții cereau o continuare a filmului, regizorul avea însă alte planuri. I-am lăsat să se tachineze, noi am fugit și ne-am ascuns într-una din cafenelele acelea în care oamenii nu au curajul să se privească. Atunci mi-am dat seama că îl iubeam, iar el și-a dat seama de ce nu putea să-și amintească decât de mine. Am lăsat tăcerea să-și spună păsul, pentru iubire nu există timp, nici rațiune. Privirile îndrăgostite curg în eternitate.
M-am întors acasă știind că nu aveam să-l mai întâlnesc vreodată. Îl purtam pe retină. A trecut prin viață hrănindu-se din agoniseala de clipe care numai pentru el aveau sens.
Lumea și-a schimbat de mai multe ori hainele. Azi se laudă cu atomi, cuante, chiar și cu o particulă a lui Dumnezeu. În iubire nu s-a schimbat nimic. Nu e loc de virgulă.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
