Iarna e caldă aici. E o climă aşa de plăcută, cu soare blând, dacă mai şi plouă, deşertul înverzeşte. Prin oraş florile sunt în deplinătatea splendorii, iar unii localnici, pasionaţi de grădinărit, plesnesc de mândrie văzându-şi gogonelele prinzând contur.
Când eram singură acasă, luam autobuzul şi într-o oră eram în capitală. De acolo ieşeam pe strada paralelă cu malul Golfului şi mergeam kilometri. Îmi calculam timpul în aşa fel să pot ajunge acasă înainte de asfinţit, iar aici soarele asfinţeşte foarte devreme. Pur şi simplu mă plimbam şi făceam poze. Uneori mă opream la o cafenea sau intram în vreun mall doar ca să iau o cafea. Aveam în geantă apă si biscuiţi, ce-mi mai trebuia altceva? Îmi ardea sufletul să merg pe ponton, dar nu puteam fără el. Acolo ar fi trebuit să împărţim acelaşi pahar de ceai, privind marea, dacă am fi avut curaj să ne afişăm împreună. Ştiu că nu o să mai văd acest loc niciodată. Am apucat să ajung acolo la început de tot; l-am găsit singură, ghidându-mă după fotografiile trimise de el. La fel am găsit şi celelalte locuri pe unde-şi purtase umbra, ca să-mi trimită mie poze sub titlul “Locuri de văzut”.
Când era soţul meu liber, îmi plăcea mult să merg în deşert. Kilometri. Acum nu era doar verde, chiar înflorise. Era minunat. E incredibil de viu deşertul în decembrie. Câteodată bătea vântul rău de tot, dar nu-mi păsa. Îmi acopeream capul şi alergam ca o nebună, doar eu şi vântul, că soţul meu prefera să se relaxeze studiind vegetaţia explozivă a deşertului.
În ajunul Anului Nou am fost în oraşul unde locuia iubitul meu, să mă întâlnesc cu nişte prieteni, le adusesem ceva din România. Mai fusesem şi altă dată, căutând de lucru. Nu aveam cum să-l văd, era la serviciu, la vreo 20 de km. Am fost la cârciumioara mea preferată. Am mâncat fish and chips, am băut mint lemonade. Eram îmbrăcată în blugi şi ie, mă simţeam frumoasă, răsfăţată de soarele blând.
Era neobişnuit pentru mine să mă simt aşa, în adolescenţă părinţii mi-au băgat în cap că trebuie să-mi fie clar, nu sunt frumoasă şi să nu care cumva să încerc să schimb asta. Să nu cred pe nimeni dacă-mi spune altceva. Să fiu modestă, să-mi văd de învăţat. Auzeam asta zilnic, până la limita obsesiei. Nu aveam oglindă decât în baie.
Când aveam 39 de ani, mama a murit.
La 40 de ani am devenit o femeie frumoasă. Sau abia atunci am aflat că, de fapt, eram.
Iarna mea era minunată. Soare blând, plimbări lungi pe străzile din capitală sau prin deşert, ore pe malul Golfului, nopţi cu lună, arome exotice, iubire… iubirea asta de neimaginat acum ceva vreme îşi făcuse casă în sufletul meu şi nu dădea semne că o să plece vreodată.
În noaptea de Revelion soţul meu a fost liber. Am făcut raţă la cuptor cu sos de papaya şi ceva dulce. Am mâncat şi ne-am culcat devreme, doar era o noapte ca toate celelalte. În mintea mea se derulau amintiri de la Revelionul precedent, petrecut pe Skype cu cel care avea să-mi devină iubit. Când trecuse un an? Intrasem în 2015, anul în care ştiam, nu ştiu cum era posibil, dar ştiam că viaţa lui se va schimba complet. Mă gândeam la asta cu speranţă şi cu groază în acelaşi timp.
Pe 1 ianuarie am aşteptat să văd concertul Filarmonicii din Viena. Abia începuse, când ne-au sunat prietenii noştri să ne echipăm, că în 10 minute vin să ne ia la plimbare. Şi uite-aşa am petrecut prima zi a anului în deşertul adevărat din nord, ăla cu dune şi fără vegetaţie. Picnic pe botul maşinilor, împreună cu cele două familii de prieteni, cu copiii lor şi o bonă filipineză. Am explorat puţin zona, am făcut poze, ne-au urcat cu maşina pe dune, să murim de frică, apoi am fost şi am închiriat ATV-uri să dăm câteva ture. Asfinţitul a fost minunat.
Într-o zi mi-am luat inima în dinţi şi am deschis live o discuţie veşnic începută online şi niciodată dusă până la capăt. Despre femei. Eram conştientă că legătura dintre mine şi el nu avea cum să dureze foarte mult. Timpul nu-mi era prieten, chiar dacă oricine mă privea, mă vedea înflorind. Cu toată modestia de care sunt în stare acum, pot să spun că arătam incredibil de vie şi frumoasă. E adevarat că legătura dintre noi era completă, cu trup şi suflet. Simţeam asta, iubirea lui nu era simulată. Şi nu era o confuzie între împlinirea fizică şi nebunia sufletească. Doar că mă simţeam datoare să-l feresc de momentul de dezgust în care ar fi realizat că ţine în braţe o femeie ofilită. Îl avertizasem dinainte de a ne cunoaşte fizic să încerce să mă descopere fără a mă privi, ca orbii. De fapt, nici nu realizez dacă ne-am văzut cât de cât trupurile, ochii noştri nu aveau putere să stea deschişi prea mult timp, iar când erau deschişi privirile noastre erau îmbrăţişate, ce altceva să mai poată vedea? Mă întreb din nou cum am trecut prin viaţă fără să ştiu toate astea. Ce fel de femeie am fost sau poate nu am fost femeie întreagă până acum.
Aşa că am început să vorbim despre femei, despre fetele tinere pe care le cunoaşte, despre posibile relaţii pe care le-ar putea avea. Era evident că avea nevoie să aibă o femeie în preajmă, să adoarmă şi să se trezească cu ea, să petreacă timpul împreună. Nu-mi era clar, în mintea mea se derulau zecile de relaţii amoroase ale fiului meu. El de ce nu putea fi la fel? Era evident, nu avea experienţă în pat, deci nu avusese iubite. Era şi mai clar, avea o nevoie acută de sex şi suferea rău din cauza asta. Cu nopţi nedormite, cu momente de nebunie şi disperare, cu manifestări depresive uneori. La mine nu putea veni ori de câte ori îi era dor. Aşadar, de ce respingea ofertele insistente de la diverse fete? I-am zis fără menajamente: “De ce nu? Uneori trebuie să-ţi asculţi trupul. Care-i problema? Fuck and go! ” Nuuuu, stai să vezi că nu-i chiar aşa! Băiatul meu s-a dovedit a fi un tip complicat şi pretenţios. “I want to feel real”. Adică nu accepta să facă sex. El voia să facă dragoste. Offf, deja mă durea sufletul. L-am lăsat în ziua aceea să vorbească până şi-a eliberat sufletul. A deschis telefonul şi a început să-mi arate poze din 2010 si 2011, nu din cele de pe Facebook, altele. Îmi explica uneori în ce împrejurări au fost făcute. Ceaiul se răcise, ţigara arsese uitată în scrumieră. Afară se întunecase, în colţul ferestrei se vedea luna. Stăteam amândoi în bucătaria albastră, îl ascultam vorbind, vocea lui era caldă, ochii umezi. Din când în când mă atenţiona: mama nu ştie despre asta, sper să nu afle niciodată. Îmi spunea toate secretele lui de copil trist. Nu scoteam o vorbă, nu mai eram în stare. Tot ce-mi doream era să-l strâng în braţe şi să-i spun că e timpul să nu mai trăiască în trecut, să nu-şi mai otrăvească sufletul învinovăţindu-se pentru ce a fost. M-am ridicat de pe scaun, m-am dus lângă el şi am început să-i mângâi părul. I-am sărutat ochii şi i-am apăsat fruntea pe inima mea. L-am ţinut aşa minute în şir, l-am rugat să tacă. A tăcut. A tras aer în piept, adânc. În clipa următoare a răbufnit. Un hohot de plâns care încă mă obsedează. Cu faţa ascunsă, lipită de pieptul meu, un bărbat plângea în hohote. M-a ridicat în braţe şi m-a dus în pat, teribilă experienţă… plângeam amândoi iubindu-ne. “With you, I feel real”.
Acum, când ştiu că nu mai e singur, aş vrea să am curaj să-l întreb: “Habibi, now you can feel real? “
Era a doua iarnă cu el, complet diferită de iarna trecută, în România. Nu ne vedeam des, dar îl ştiam acolo, la câţiva kilometri distanţă, ducându-şi viaţa lui simplă şi monotonă. La serviciu 10 ore pe zi şi liber vinerea. Acasă, împărţind un apartament de 4 camere cu alţi băieţi pentru că, după moartea unchiului la care locuise, căutase cea mai ieftină posibilitate de a trăi. Nopţile lui de nesomn, mâncarea nesănătoasă, ţigările şi cutiile de Pepsi. Mă durea că nu pot să-mi împlinesc o mică fantezie, să pot avea grijă de el măcar pentru o zi. Ştiu că aici miroase a mixed feelings, a simţit şi el asta, că-l iubesc ca femeie şi ca mamă în acelaşi timp, dar nu părea să-l deranjeze asta. Mi-ar fi plăcut la nebunie să pot petrece o zi de vineri cu el, să-l văd cum se trezeşte, morocănos şi ciufulit, să-i ascund ţigările şi să-i dau în schimb o cafea aşa cum îi place lui: “Nu-i destul de dulce, Cora, atinge-o cu buzele tale! Mmmmm… acum e dulce!” Şi i-aş reaminti că e vineri, “Hai, poţi să mai lenevești puţin, habibi, te trezesc eu la timp” şi m-aş cuibări lângă el, făcându-mi loc pe singura lui pernă, strecurându-mă între braţele lui lungi. “Dormi, dragostea mea, nu-mi trebuie mai mult de atât. Doar să te privesc cum dormi.”
Şi mi-ar plăcea să-i pregătesc prânzul, să împart cu el o lipie şi o supă, să îi fac ardei umpluţi ca în Egipt, să îi fac un morman de clătite şi să-l văd apoi oftând, sătul şi cu chef de lenevit.
În genul ăsta de vise nu insist prea mult asupra fanteziilor mele erotice. Am nevoi simple şi toate duc la esenţa relaţiei mele cu el: “Touch my brain and you can have my soul. Touch my soul and you can have my body.” Să fiu a naibii dacă nu-i aşa, cea mai buna zonă erogenă e creierul, iar punctul G e clar în miezul sufletului.
Pare atât de uşor de realizat, doar că visul ăsta a rămas doar vis. Ne despărţeau doar vreo 40 de minute cu maşina în traficul de aici. Distanţa mare dintre noi o punea însăşi viaţa.
Visele erau vise. În viaţa reală, de la clipele de iubire totală treceam la discuţii serioase, ca nişte oameni normali, preocupaţi de viitor. Greu de crezut, căutam cot la cot fete disponibile printre cunoştinţele lui. Fete din Egipt, desigur, unele fiind aici cu familia. Pe unele le găsisem eu pe LinkedIn. Îmi arăta poze. “What’s your opinion? Girl or lady?” Offf, dulce naivitate! Mă durea sufletul. I-am explicat cât am putut de bine că pot fi virgin whores şi mai pot fi femei-femei îngeri. I-am arătat poze cu prietene de ale lui fiului meu, ce arătau ca nişte copile. I-am zis că astea sunt femei de la 16 ani. I-am explicat cât de înşelătoare poate fi virginitatea. Mi-a zis că nu asta contează pentru el, ci ceea ce se ascunde în spatele vorbelor frumoase şi a inocenţei pe care toate o simulează. Greu va căpăta încredere în cineva! Ştiam asta şi mă temeam pentru el.
Iarna trecea, cu zile însorite, unele puţin mai reci, altele de-a dreptul calde. Zilele cu furtuna de nisip le-am prins în plin, cand am fost să-mi dau examenele pentru viitorul job. Slăbuţ contract, dar trebuia să pornesc de undeva, mai ales că tăiasem de pe listă opţiunea de a lucra împreună cu el. Ar fi fost imprudent.
Aveam să merg în România şi să aştept viza de lucru pentru a putea reveni.
Nu-mi era dor de nimic de acasă. Îmi lipsea fiul meu, asta e clar. Dar gândul la iarna din România mă îngrozea. Şi mă temeam de senzaţia de gol pe care o avusesem anul trecut când am ajuns acasă. Nu mai aparţineam acelui loc. Îmi mutasem rădăcinile in nisip. Deşi vara trecută am prins-o acasă, cu greu mi-am descoperit picioarele şi decolteul, cu greu m-am rupt de decenţa mea de deşert pentru a îmbrăca din nou o rochie de vară sau pantaloni scurţi.
Am plecat pe 14 februarie şi am găsit totul în gri şi alb. Fusese zăpadă şi se topise. Era frig, urât, mizerie. Mi s-au şters din memorie cele două luni şi până mi-a venit viza de lucru, mi-am terminat actele. Am plecat din România pe 17 aprilie, ştiind că voi reveni acasă doar în concediu, peste un an.
Aveam să ajung într-o nouă locuinţă, în alt oraş. Era o diferenţă ca de la cer la pământ faţă de vechea locaţie din nord. Totul era diferit. Şi mai era marea, la 5 minute. Doar ieşeam dintre blocuri şi treceam strada, ca să ajung pe plajă.
În sufletul meu, iubirea se lupta din greu cu raţiunea.
Guestpost by Cora Martin
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
