“Bunică-mea, Dumnezeu să o ierte, a avut o căsnicie de 71 de ani cu bunicul. Ea s-a stins prima. Înainte de a pleca, fiind în spital, stăteam lângă ea mângâindu-i mâinile deformate de bătrânețe, muncă și boală, și părul acela minunat, dungat cu o șuvița neagră.
Avea multe momente în care pleca în cealaltă lume și atunci căpăta o seninătate, o lumină, dumnezeiești. În perioadele în care se întorcea printre vii fruntea ei se înnoura și o auzem întrebând ”i-ai dat lua tac-tu mare să mănânce?!…a sunat Crisitinel? (soră-mea)”. Cumva, am simțit în acele clipe că a venit vremea și că bunicul trebuie să ajungă lângă ea. Ea nu a cerut asta, știa că el este acasă, cu ea, femeia lui. Pentru că apropierea morții șterge definitiv barierele timpului și spațiului dintre sufletele unite pe vecie și pentru că niciodată, nici când el a fost trei ani plecat în război, ea nu s-a simțit fără el, singură, uitată și abandonată.
I l-am adus pe bunicul. El, 91 de ani, aproape orb, sprijinit într-un baston, a intrat în salonul de ATI, demn și emoționat. S-a așezat pe un scaun lângă patul ei și a întins o mână frumoasă, bătrână și atâta de plină de iubire, ca și cum întreaga lui poveste de viață și iubire pentru femeia din pat era scrisă în acea palmă și în acele degete. Mână aceea s-a așezat pe fruntea bunicii și a mângâiat prelung, definitiv, fruntea ușor încruntată. “Ce faci tu, Fănico…?! Te mai doare capul…?!” Fața bunicii s-a luminat ca un soare, ca o feerie…”Nu, Ioane…nu mă mai doare nimic acum…”.
În acea clipă, m-am simțit copleșită de întreaga iubirea din univers, de o fericire și o sacralitate fără margini. Am ieșit în tăcere din salon, am ieșit smerită, mică și înălțată până la Dumnezeu de revelația IUBIRII. În acea clipă am înțeles că IUBIREA nu înseamnă decât IUBIRE… prin orice gest, prin orice vorbă, prin orice mână întinsă care mângâie o frunte înnorată de viață sau înseninată de fericire, prin simpla prezența, prin tăcerea atât de plină de sensuri pe care nicio vorbă nu le va putea tălmăci vreodată. În acea clipă și în acea zi, doi oameni care s-au iubit în toate felurile posibile și mai ales imposibile, s-au separat fizic, dar au rămas împreună dincolo de spațiu, timp, vorbe sau trup, timp de 71 de ani tereștri și dincolo veșnicie, m-au învățat ce este IUBIREA.
Oamenii se îndrăgostesc, se căsătoresc, se despart, au copii, au vieți comune sau separate, se iubes și se urăsc, se mint și se rănesc reciproc, fac de toate, tot ce poate face un om într-o viață. Și o fac împreună sau singuri. Singurul lucru care face diferență este și va rămâne IUBIREA. Ea este cea care te face să fii OM, ea este acea ”nuntă în ceruri” pe care niciun om nu o poate desface pentru că este legată de Dumnezeu.
Singurătatea este o stare mentală. Iubirea este cea care șterge și desființează orice formă de singurătate și însingurare. Iar asta nu are legătură cu nimic din ceea ce omul poate concepe fizic, material, calculat, socotit și cântărit cu măsura minții. Nu are legătură cu spațiul sau timpul, cu trupul și nevoile lui, cu lumea și legile ei, cu a fi împreună sau a fi separat, cu mine sau cu tine.”
Un comentariu de-o frumusețe înduioșătoare și înălțătoare. Mulțumim, cititoare norocoasă!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Despre bărbați, cu luciditate: ce a mai rămas din promisiunea unei relații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
