Deunăzi s-a strecurat pe fereastră miros de vară… Cei care au adunat 40+/- înțeleg ce spun…
Pe restul, probabil nu i-a învățat nimeni să adulmece primăvara cu mirosul reavăn al pământului frământat pe ogoare, toamna cu miros de vii coapte, iarna cu mireasmă de lemn ars în sobă, iar vara… vara cu miros de câmp.
Vara mea a mirosit a câmp și a Bărăgan secetos. Și asta mi-a intrat pe fereastră într-o dimineață de vară… Lacrimile s-au proțapit de grabă în colțul ochilor, dar nu le-am lăsat sa cadă. Lângă mine, doi ochi „de veveriță” intuiesc urma de nostalgie și mă întreabă suspicioși:
– La ce te gândești, mami?
– La… la vara mea, răspund adulmecând mireasma proaspătă a dimineții.
– Și cum era “vara ta”?
©Stephen Anderson
Vara mea?… Începea cu cântat de cocoși ce răzbatea prin ochiul de fereastră al odăii cu grinzi verzi și groase. Trăgeam pledul peste cap, să nu pierd șirul viselor, dar mirosul de mușețel din spatele casei îl simțeam de oriunde.
Și mai simțeam pașii ei mărunți dis-de-dimineață, pașii bunicii. Scundă și plinuță, pășea încet să nu mă trezesc cu “noaptea în cap”, că apoi știa ea cum o să o „tocăn” cât era ziua de mare. Dar o simțeam… și, trăgând în piept aerul dimineții, alergam în bătătură să o văd. Totdeauna se trezea când soarele dădea binețe. Cred că erau momentele ei de liniște, acolo, în gradina cu rouă și între găinile din ogradă. Azi am înțeles că era un fel de apropiere de sine. Atunci avea timp să își adune gândurile. Multe, prea multe…
Când glasul meu răzbatea prin curte, soarele era de-o suliță urcat pe cer.
Mirosul de lapte proaspăt fiert mă trăgea în bucătăria “de vară” să-i culeg caimacul dulce.
Toata ziua eram pe-afară. Îmi afundam tălpile în troscătul din vie și scrijeleam pe țărușii ei semne pentru vara viitoare. Și totdeauna mergeam să văd cum a trecut timpul peste ele…
La prânz, ciorba bunicii și poalele-n brâu îmi bucurau toate simțurile. La vreme de seară, adunam ouă din cuibare în coș de nuiele și în drumul meu mai mângâiam câinele, pisica… mai alergam câte un gâscan… Aplecam cumpăna fântânii și îmi oglindeam fața în luciul apei strigând cât mă ținea gura „te iubesc, bunicoooo!” și asteptam zeci de ecouri să mă susțină.
Asfințitul venea leneș printre salcâmii ce străjuiau curtea și totul mirosea a câmp.
Seara, când somnul dădea târcoale genelor, mă gândeam la semnele mele din vie… oare cum va trece peste ele timpul?
Azi, mă gândesc cum a trecut timpul peste mine, adulmecând mireasma unei dimineți, în timp ce doi ochi de veveriță mă privesc duios. Și dau drumul lacrimilor să curgă….
Unde e vara mea?…
Guest post by Daniela Oprescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
N-am primit niciodată flori de la un băiat…
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
