“Aşa… Totul e pregătit… În cinci minute ea va fi aici. Va suna la uşă şi eu îi voi deschide. Intraţi, doamnă, îi voi spune. Sunt aici. Vă aştept. Şi o voi invita să se aşeze. Şi, în timp ce ea se aşază, eu îmi voi scoate încet inima din piept şi o voi pune pe masă. Inima mea palpitândă pe faţa de masă albă. Ca un mic cadou.
Ea va fi, cu siguranţă, surprinsă, şi atunci eu îi voi spune… Cu dumneavoastră, doamnă, nu pot face altfel. Să vă am în faţă şi să îmi păstrez în acelaşi timp inima sufocată în piept e cu neputinţă. De aceea, prefer să o scot şi să v-o pun în faţă, în mijlocul mesei, pe acest drăguţ platou japonez pe care mi l-aţi oferit anul trecut de ziua mea.
Aşa vom putea vorbi cu inima deschisă. Aşa nu vor mai exista secrete între noi.
Inima mea în mijlocul mesei, palpitând între două lumânări, între două cupe de şampanie, nu
e deloc o imagine dezagreabilă. Şi, în plus, în acest fel, o voi putea supraveghea. Pentru că, ştiţi, doamnă, între dumneavoastră şi inima mea există o relaţie pe care nu mai ştiu să o stăpânesc. Între dumneavoastră şi inima mea, iubită doamnă, se întâmplă ceva foarte fin, foarte inteligent, foarte bizar, cum nu se poate mai neobișnuit, ceva irațional, ceva imposibil şi improbabil, ceva ce îmi depăşeşte posibilitatea de înțelegere.
©Fabian Perez
Sunt nopți, de exemplu, când mă trezesc la trei dimineața cu un gust amar în gură şi cu senzația de vid în piept. Gustul amar, nu e nici o problemă, e gustul absenţei dumneavoastră. Dar senzația de vid în piept e ceva grav. Să îți dai seama că pieptul tău este gol, că inima ta nu mai e la locul ei, că inima ta nu mai e cu tine, că inima ta a fugit de acasă… e grav. Să aprinzi lumina şi sa îţi observi inima târându-se ca un crab pe pământ, îndreptându-se către fereastră, căţărându-se pe draperie şi încercând să evadeze pe fereastra deschisă… vă jur, doamnă, toate acestea mă rănesc… Din fericire, inimile nu aleargă prea repede şi le putem prinde în casa scărilor sau în faţa imobilului… Dac-ați ști de câte ori mi-am recuperat inima în plină noapte de la colţul străzii sau chiar din stația autobuzului pe care îl iau de obicei pentru a merge la dumneavoastră! O inimă singură, roșie-roșie, la capătul puterilor, după ce a părăsit un piept, după ce a coborât din pat, după ce a parcurs distanţa dintre pat şi uşă, după ce a ieșit prin uşiţa pisicii, după ce a coborât scările şi după ce a traversat strada… chiar că nu e normal… o inima singură aflată la capătul puterilor să aștepte într-o stație de autobuz la ora patru dimineața…”
Fragment din ” Scrisori de dragoste către o prințesă chineză“, Matei Vișniec
Puteți asculta textul aici.
Mai multe despre carte și autor, aici.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
