Mi-e frică de întuneric de când m-a agresat Alex. Era în vremea studenției. Într-o seară bântuită de un noiembrie ploios mă întorceam de la cursuri. L-am întâlnit în parc, lângă Teatrul Național, un loc foarte circulat, și am plecat împreună spre casă. Îl știam bine, de mulți ani. Era prietenul Silviei, o fată frumoasă care locuia în vecini de casa noastră. Mă înțelegeam bine cu ea, îmi era simpatică, dar era cu vreo cinci ani mai mare decât mine, așa că cercurile noastre de prieteni erau diferite. Alex mă privea cu prea mult interes, de fiecare dată când ne întâlneam întîmplător, dar nu vedeam nimic ieșit din comun. Eram obișnuită să mă placă băieții și, cred că noi femeile avem un soi de egoism: ni se pare cât se poate de firesc să fim admirate de alți bărbați, dar ferească sfântu’ ca celui de lângă noi să-i patineze privirea pe o alta.
Eu eram veselă și prietenoasă, extrem de copilăroasă. Nu aveam abilitatea să văd intenția ascunsă în omul din fața mea. Din păcate anii, nu puțini, care-au trecut de atunci, nu au schimbat prea mult în morfologia ființei mele.
Ajunși la noi în cartier, m-a rugat să facem un mic ocol, să treacă pe acasă (locuia foarte aproape), pentru că dorea să vină și el la Silvia. N-avem chef să merg, dar am cedat insistențelor de a-l însoți. În definitiv, nu era mare lucru. Aveam totală încredere în el și nici nu-mi trecea prin cap că aș putea fi în vreun pericol.
Ajunși în fața porții, iarăși a insistat să merg înăuntru un minut. Nu mai știu sub ce pretext. Imediat ce am intrat, a încuiat ușa și a pus cheia în buzunar. Am crezut că glumește și i-am spus să nu se prostească, să ia ce are de luat și să plecăm. Era foarte cald în cameră. Eu eram îmbrăcată cu o haină roz, destul de groasă, cu puf de pinguin. Era un noiembrie rece, aproape iernatic. M-a întrebat scurt dacă mă dezbrac eu sau mă dezbracă el. Privindu-i ochii, m-am înfiorat. Mi s-a făcut frică. I-am citit hotărârea și am înțeles că va merge până la capăt. Am început să țip la el furioasă, încercând cumva să-l intimidez. În același timp îmi strângeam cu putere haina pe mine. Căldura era sufocantă. Încercam să bravez, doar îl știam bine…
Era foarte înalt și bine făcut, mă domina clar din punct de vedere fizic. Mi-a spus rece, aproape calm, că țip degeaba, că nimeni nu aude. Realizam, tot mai panicată că are dreptate. Eram într-o casă la curte, departe de stradă. Nu cred că m-am gândit în secundele acelea la pierderea virginității, ori chiar a vieții. Eram doar strivită de spaimă și neputință. De uriașa și sufocanta mea neputință.
M-a alergat prin cameră și în final m-a prins în brațe. Cu toate sforțările mele a reușit să-mi ia capul în mâini și să-mi descleșteze dinții. Și-a împins cu putere limba la mine în gură. L-am mușcat cât am putut. Atât de tare, încât săptămâni după aceea am avut senzația că am printre dinți particule din limba lui. A icnit de durere și m-a trântit cu forță în pat, iar eu, în cădere, m-am lovit rău la un braț, în partea de lemn de la capăt.
Gestul meu l-a înnebunit. A intensificat atacul, aidoma unui animal de pradă agresiv, care, adulmecând teama victimei, nu mai ține cont de nimic. A început să tragă de mine, de haine, ca un nebun. Eram îngrozită. Țipam și plângeam, îl rugam și amenințam în același timp, sfâșiată de mâini curioase și flămânde, imobilizată de corpul lui. Nu-i păsa, nu era impresionat de spaima și de suferința mea. Se împingea animalic în mine, respirând greu, ca și cum frica îl excita și mai tare.
Pe vremea aceea, unchiul meu, fratele mamei, era șeful poliției din oraș, persoană foarte cunoscută. Am fost inspirată și am strigat printre lacrimi: „Acum faci tu ce vrei cu mine, dar mâine o să vezi ce pățești, când află unchiul.” Îl cunoștea și el, firește, (ulterior am aflat că avusese ceva probleme cu poliția). Cu ultimele urme de rațiune s-a oprit. S-a uitat la mine, ca trezit din vis. S-a ridicat, a scos cheia și a descuiat. Am țâșnit plângând pe ușă, dar a venit fugind după mine. M-a prins de mâini, mi-a dat geanta, pe care o lăsasem acolo, grăbită să scap. Și-a cerut scuze. M-a implorat să-l iert, apoi mi-a spus ceva foarte cretin: „De azi te respect și mai mult.”
Au trecut mulți ani de atunci, dar îmi amintesc cu claritate fiecare detaliu. Căldura cumplită din cameră, disperarea mea de șoarece prins în cursa dorinței altei persoane și, mai ales, povara neputinței mele fizice. Este cumplit să te domine cineva, să-ți zdrobească voința, să te umilească.
Săptămâni în șir m-am spălat pe dinți exagerat de multe ori în fiecare zi, ca să scap de senzația că am bucăți din limba lui printre dinți. De atunci mi-e frică de întuneric.
În primele luni tresăream, convinsă că, de undeva, o să apară Alex. Nu am spus nimănui. Nu știu de ce. Nu am avut puterea să spun Silviei ce monstru e prietenul ei. Nu am vut forța să-i spun mamei și nici unchiul nu a aflat niciodată că datorită lui am scăpat de viol.
Mi-era rușine. Mi-era frică. Nu am pățit nimic fizic, cu excepția vânătăii de la braț, din lupta noastră. Mă gândesc cu groază cât de afectată poate fi o fată care e victimă până la capăt.
Cât de murdară… cât de umilită… cât de inutilă i se pare viața, după ce un monstru, aflat poate chiar în anturajul ei, o pângărește.
Pe Em o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
