Niciodată, se cunoaște din cele mai vechi timpuri, de pe vremea tăblițelor de lut sumeriene, femeile nu au mers în cluburi să agațe. Dac-ar îndrăzni cineva să le spună că, de fapt, ele ies noaptea în oraș, machiate şi aranjate, ca să pună mâna pe unul, l-ar hali cu fulgi cu tot. Nesimțitule! Nu ți-ar fi rușine să insinuezi că sunt singură și deprimată? Eu am nevoie de-un bărbat cum are nevoie peștele de bicicletă…
Yeap…
Şi peștele se plimba pe bicicletă…
Prin urmare, ingrata sarcină a agățatului cade exclusiv în sarcina bărbaților. Ele ies în cluburi doar ca să se distreze – așa, ca fetele – și să facă mișto d-ăia care se dau la ele.
Și-apoi merg acasă și-i dau cu bocitul: fato, da’ ce blestem pe capul nostru de suntem condamnate să fim singure? Ori: fato, da’ ce blestem pe capul nostru să fim condamnate să atragem doar nașpeți?
Curios e că niciodată nu găsesc răspunsul la aceste întrebări. Și-atunci, în criză de soluţii, pornesc într-o veselie să exploreze site-uri şi bloguri, unde dau de alte inimoase reprezentante ale sexului delicat care, cu o voce plină de elocvență, dezbat problemele moralității masculine într-o tonalitate tipic feminină.
Ce nu înțeleg ele este că majoritatea tipelor care scriu despre bărbați, relații, suferință, divorţ şi singurătate știu tot atât de multe ca cele care nu scriu despre acest subiecte, numai că ele scriu despre aceste subiecte. Lamentările, povestirile şi statement-urile pe care le dezgroapă în online cu entuziasmul cu care Lara Croft dezgropa morminte sunt tot atât de interesante ca telenovelele. Doar că mult mai scurte. Însă la fel de previzibile. Lipsite de conţinut. Şi plicticoase.
Junk food for heart.
Ceea ce nu-i musai o problemă, dacă ţinem cont că asta-i hrana favorită a naţiei.
Dar, dacă vrei să înțelegi cu adevărat complexitatea relațiilor umane, te documentezi în altă parte. Musai. Citeşti, spre exemplu, Katherine Ann Porter. Simone de Beauvoir. Sau Doris Lessing. Sau Hortensia Papadat Bengescu. Și acolo vei pricepe pe bune de ce solitudinea e ucigătoare, iubirea-i un calvar, nopțile-s nedormite, zilele chinuite de griji și durere sau de ce virusul nefericirii se transmite în contact cu o persoană de sex opus.
Dacă, în schimb, vrei doar să arzi gazul de pomană, să găsești un placebo la plictiseală şi să-ţi îneci mucii în siropoşenii şi bătut câmpii, atunci aceste peltele poptamașiste, îmbibate în metafore adolescentine, truisme despre viață extrase din oracolul de clasa a VIII-a și umor mai palid decât tenul bântuit de melancolie al autoarelor răzvrătite, sunt tot ce ai nevoie.
Un amic mi-a trimis odată un asemenea text, făcând pariu pe-o pizza că nu voi trece de jumătatea lui. Nu-mi place când cineva îmi pune la îndoială voința, aşa c-am acceptat. Textul avea vreo 5.000 de caractere, nu era prea mare.
Citesc prima frază și, bzzzz, aud telefonul sunând enervant. Așa tare mă adâncisem în text că nu-nțelegeam ce se petrece.
-Bă, ești ok, ce-ai pățit? mă-ntreabă, te sun de şase ore să-mi zici cum ți s-a părut textul.
Mă uit la telefon: cinci apeluri pierdute de la el, două de la mama și încă unul de la cineva, nu vă interesează pe voi cine.
-Cât e ceasul?
-11 noaptea.
Plm, dormisem buștean. Și abia trecusem de primul paragraf. Firește, lui i-am zis că aproape de jumate mi-a sucombat organismul, n-am vrut să par de râsu’ curcilor.
Dar tot i-am dat pizza.
Şi?
Şi, da, v-am zis de umilinţa asta nu ca să mă-nvăţ minte flagelându-mă în faţa voastră, ci pentru a face un pariu că, dacă Marguerite Yourcenar sau Amelie Nothomb ar scrie pe site-urile pe care le citiți când sufletul v-atinge unul din acele stadii de zdrenţăroşenie nemeritată, ar aduna cinci like-uri de text.
Asta am vrut să vă spun.
A, şi că, atâta vreme cât staţi într-o stare de veghe religioasă constantă pe asemenea site-uri iar imaginea blog-urilor ca ghid de viaţă constituie aproape singura sursă de modelare a personalităţii, riscul să trăiţi exclusiv în afara vieţii şi să o înţelegeţi ioc e cvasigarantat. 😉
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
