În ziua aceea ploua pe rupte, trebuia să-mi cumpăr ceva de mâncare și am luat-o în jos pe o stradă în pantă.
Nu știam unde duce.
Un localnic a deschis ușa unui pub, s-a aplecat din prag să scuipe pe caldarâm, și a închis-o la loc, înfrigurat.
Nu cunoșteam sudul, abia mă mutasem.
Pe drumul spre gară, fac două sute de metri spre Tamisa, apoi cotesc la stânga, trec de prăvălii și bistrouri, apoi de podul peste calea ferată. Dacă te uiți în zare de pe pod, pare că ești mai sus decât cerul. Un cer când vânat, când galben cânepiu, pe care îl pozez când și când.
Ploua neîntrerupt de câteva ore, eram singură și m-ai întrebat „ți-e mai mult urât sau ți-e mai mult dor de casă” și nu puteam lega două vorbe.
Te uitai la mine neputincios prin ecranul telefonului.
Ai zis, „uite, azi e zi de bazar, stau cu tine, aici, lipit de celular”.
N-am putut să spun nimic.
Ai spus tu.
Mai ales la ceasul când se întunecă, orașul are ceva monstruos, fantasmatic. Ai impresia că te miști în visul altcuiva.
Spațiile uriașe suprapopulate sunt ca niște prăpăstii. Dacă ești prea conștient de pulsația lor, amețești.
Trebuie să le lași să curgă pe lângă tine și să încerci să ignori.
@Haate Kaate
Să te concentrezi pe detalii. Pe șireturile vietnamezei din tren de pe bancheta de viz a vis.
Pe mânușile roșii ale grăsanului cu căști și păr verde.
În gări, chiar n-ai ce face, e spațiu deschis.
În hala de la Waterloo, mi-a fost frică.
Nu știam cum să ies, de unde iau autobuzul, încotro să mă îndrept.
Am fost încântată să descopăr numele cartierului drag pe frontispiciul unei mașini. Woodgreen.
M-am suit în ea.
Avem nevoie de repere cunoscute.
„Într-o zi, vom dansa mult mai dirty decât în Dirty Dancing” mi-ai promis.
Mă însoțeai cu telefonul prin hățișurile orașului-hidră.
Ploua mărunt. O ploaie înghețată și cețoasă care amesteca totul într-o pâclă în care se topeau ambiguu mugetul orașului, huruitul motoarelor, fantomele trenurilor care se avântau în toate direcțiile, imaginea unui pumn de răvașe rămase de la revelionul chinezesc aruncate într-un colț de la intrarea într-un gang peste care trona cadavrul unui șobolan gras.
Încă îmi aminteam gustul buzelor celui cu care m-am chinuit să te înșel o vreme.
Am încercat să te înșel de multe ori. Cu tocilari îmbuibați, ca să mă simt și eu penibilă.
Cu puturoși înfumurați, ca să mă conving că nu te merit.
Cu instructori de sală plini de ifose. Cu bonomi insipizi. Cu conferențiari molâi. Cu preafrumoșii tăi compatrioți din Harringay. Cu neghiobi moraliști și cu profitori evlavioși. Am încercat să mă dresez să pot trăi oricum, cu oricine.
Am încercat să mă consolez cu unii care aveau pletele sau brațele sau bărbia asemănătoare cu ale tale.
Dar s-a dovedit că nu sunt în stare.
Mă trezesc noaptea în beznă, tremurând. Îmi pipăi pielea încă ademenitoare și știu că nu există mâine. În prima clipă, sunt în panică, vă caut pe toți cu gândul, vă fixez pe fiecare în locul lui. Pisica pe calorifer, motanul pe fotoliu, mama la biroul ei, insomniacă, tata picotind în sufragerie, tu cu computerele tale, ca un animal nocturn, ridicând greutăți. Iubitul meu rătăcit sforăind la meci. Maria cu pisoiul în patul ei. Fatima cu copiii la etajul zece, într-o periferie a Bucureștilor.
Vă adun de prin lume pe toți în aceeași fotografie, ca să pot adormi la loc.
Uneori simți și îmi spui, „hai, frumoaso, imaginează-ți ceva bun și obscen, ceva ce îți place ție. Sunt cu tine”.
Am văzut atâtea filme în copilărie, știam cum e.
Dar nu suntem niciodată pregătiți.
În ziua în care mi-au cerut la Poștă să le arăt conținutul pachetului, am înțeles totul mult mai limpede.
Prin timpanele mele alergau turme de bizoni.
Cei veniți la piață, treceau prin mine ca printr-un coridor nesfârșit și nu vedeam și nu auzeam decât ploaia izbindu-se mărunt de acoperișurile caselor în ziua aceea în care n-am putut vorbi.
N-o să îți trimit nimic.
O să strâng din dinți ca un adevărat cavaler jedi.
Oricum, e prea târziu pentru orice.
Nu mai avem vârsta la care să dansăm lasciv.
Fiecare îmbucătură de viață are o taină a iei pe care o tot învârt și pritocesc rotițele memoriei.
Până când o transformă în altceva.
Nu ne amintim tocmai cele trăite. Ne amintim ce a fost, prins ca un foetus de ceară în uterul viu al dorințelor neîmplinite.
Avantajul când visezi la trecut este că nu îmbătrânești și că îți poți permite totul. Ideea de viitor încurcă, te gândești să separi posibilul de imposibil, să nu speri prea mult.
Îmi voi inventa un trecut. Voi visa că am fost colegi de bancă și că ne-am aruncat în mare de pe stânci înalte sau că am zburdat pe acoperișuri și că ne-au fluierat toți golanii cartierului.
Te voi lua la Brașov cu mine în grădina copilăriei sau în tabără, la Herculane.
Ploua apăsat, neîntrerupt, în ziua în care m-ai întrebat dacă mi-e dor de casă sau mi-e urât singură și eu n-am putut lega două vorbe și tu mi-ai spus „într-o zi vom dansa sălbatic și o să facem totul cum vrei tu, dar focă în cadă nu îți țin.”
***
Atunci am știut că e îngerul meu. Numai el putea avea habar că de la cinci ani visez să țin o focă în cadă.
A trăit cu monștri, a dormit cu ei în pat, a mâncat cu ei la masă.
Ploua ca într-un tablou căruia i s-au scurs culorile destrămând formele. Nu se mai înțelegea nimic din decorul în care atârnă viața.
Ploua cu cinism, cu răbdare asiatică în ziua în care mi-a zis că nu crede în Dumnezeu, ci doar în infinita iubire a celor care au învins noaptea și singurătatea.
Pe Ilinca o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
