Să mă iertaţi că, în loc de texte gen Sex and the City, pe mine mă mănâncă… tastele să scriu altceva. Astăzi, avem… Just for laughs! M-am tot uitat la ştiri şi mă bufneşte râsul. Românii au fost la un pas de a primi o gură de aer de la aleşii lor… din greşeală!!!
Vreo câteva mii de pensionari au avut pentru câteva ore şansa istorică de a mai supravieţui o iarnă fiindcă importanţii ţării, toţi la un loc – parlamentari şi miniştri – au decis să nu mai ia birul pe pensiile mai mici de 2000 de lei. Şi, başca, TVA-ul la produsele de bază ar trebui să scadă la 5%. Că aşa au votat EI în unanimitate.(Ce ironie! 5% e, deocamdată, şi pragul electoral de intrare în Parlament.
Ura, fericire! “Ce buni sunt parlamentarii! Uite că până la urmă, s-au gândit, totuşi, la noi!” au izbucnit românii prin pieţe şi prin magazine.
Da, s-au gândit… dar din greşeală!!
Şi mai hilar e faptul imediat după “incident”! i-am văzut pe aleşi, de-a valma, care mai de care, punându–şi ţărână-n cap şi motivând: a fost o eroare!!! Nu era prea bine explicată ordinea de zi a şedinţei; am crezut că votăm respingerea, nu aprobarea. Şi-apoi, un şef de grup al Puterii ne-a explicat pe îndelete cum se va îndrepta regretabila bâlbă, din punct de vedere tehnic, regulamentar.
Ni s-a dat şi ni s-a luat. Aşa-i în România. Dar cu credibilitatea, profesionalismul şi cu criteriile de performanţă cum rămâne? Ministrul de Finanţe, care e în plin proces de reformă şi eficientizare în domeniul dumnealui (vezi războiul stimulentelor) şi-a dat propriul examen de profesionalism când a apăsat butonul de vot…”din greşeala”. Ministrul Muncii spune că aşa e regula constituţională: Parlamentul aprobă şi Guvernul execută. Bine, bine… ai votat şi ai gresit… acum, dacă tot eşti ministru, n-ai idee nici măcar cum să repari ce ai stricat?!?!
Bâlbele astea instituţionale sunt de înţeles pentru orice jurnalist care a călcat vreodată în Parlamentul Romaniei. Întâlneşti acolo patru tipuri de oameni.
Sunt unii mai în vârstă, care au experienţă şi care ştiu exact cât de importantă le este misiunea. Aceştia înţeleg că o lege afectează viaţa a milioane de oameni şi că nu e loc de joacă şi nici nu se fac glume cu procesul legislativ. Sunt puţini, însă, şi probabil că se vor împuţina şi mai mult, căci aceşti oameni nu au ca prioritate afacerile şi jocurile de interese şi cu siguranţă că nu vor avea cu ce să–şi finanţeze campania electorală în uninominalul din 2012.
Apoi, sunt perenii oameni de afaceri (mai mici sau mai mari) care nici nu vin la birou prea des, dar care – în schimbul cotizaţiilor substanţiale la partid – vor să se bucure de confortul oferit de umbrela titlului de senator ori deputat (cu toată influenţa şi conexiunile pe care un astfel de titlu ţi le aduce). Pentru ei, realmente, informaţia înseamnă putere: află primii ce schimbări se mai petrec la nivel legislativ, dacă nu cumva chiar ei sunt cei care le iniţiază, şi au posibilitatea de a mai scoate “un ban cinstit”.
Nu poţi să calci în Parlament fără să remarci “petele de culoare”. Oameni ajunşi acolo pentru că imaginea lor publică transcende apartenenţa de partid. Talentaţi în diverse domenii, ei sunt pietrele preţioase care aduc plus valoare formaţiunii la care acceptă să se afilieze. Sunt curtaţi şi li se promite cerul şi pământul până când realizează că bocancul politic calcă pe orice şi îndoaie orice coloana vertebrală, oricat de dreaptă şi rigidă ar fi ea.
Şi, în fine, categoria a patra, formată din tinerii aspiranţi şi tinerele pline de iniţiativă, care ajung acolo prin bunăvoinţa liderilor de partid ce vor să arate lumii că nu se tem de noul val. Ba, din contră, îl încurajează şi îl promovează în posturi decizionale, căci acest nou val va clădi România de mâine. Da, sigur, dar până una-alta, exponenţii noului val sunt voturi la număr în slujba celui care i-a transformat din tinere speranţe în aleşi ai poporului. N-am prea văzut în anii mei de presă demersuri serioase şi reuşite ale tinerilor parlamentari români…
Cam acesta este Parlamentul – alcătuit din oameni supuşi stress-ului, oboselii, neatenţi din nepăsare sau din neştiinţă, din prea multă încredere în sine. Căci e un lucru verificat – Puterea te transformă şi, în prea multe cazuri, te transpune într-o realitate paralelă, de la altitudinea căreia nu prea îi mai vezi pe cei care ţi-au pus sub posterior fotoliul confortabil de demnitar…
Bâlbele “white collar” sunt frecvente în ultima vreme, iar criza ameninţă să se transforme dintr-una economica şi socială, într-una instituţională. E grav. Şi nu pentru că democraţia noastră ar deveni volatilă – nu prea se poate institui o dictatură într-o ţară membră UE – dar mai ales pentru că siguranţa noastră, a cetăţenilor, e ameninţată zi de zi.
Poliţia nu ne mai apără, oamenii legii au ajuns să cerşească o şpagă la margine de drum, piaţa e plină de bancnote false (ultima găselniţă e falsificarea bonurilor de masă!), cartierele s-au umplut de magazine care vând iluzii confecţionate din ierburi exotice ori îngrăşăminte chimice, ca să îţi înscrii copilul la o şcoală bună trebuie să treci cu “darul” pe la conducere, iar dacă – Doamne fereşte!- ajungi la un spital, trebuie să te duci blindat cu bandaje, seringi, medicamente. Şi, între timp, românii sunt ţinte în Italia, iar agresorii lor sunt aclamaţi ca eroi, cşci statul român nu înţelege să apere drepturile propriilor cetăţeni plecaţi nu de bine în străinătate. Aşa cum a lăsat să dospeasca timp de atâţia ani şi problema romilor care au emigrat din România, chestiune ce se întoarce acum împotriva noastră ca un bumerang.
Şi de vină pentru toate este, desigur, presa! Noi, jurnaliştii suntem pericol national!!! Să generalizăm, să ştampilăm, să sancţionăm!
Şi uite cum mi-am început tirada amuzată de… realitatea mereu surprinzătoare, ca să ajung până la urmă să am pe buze un zâmbet îngheţat.
Dar îmi revin, căci tragi-comicul situaţiei reclamă o morală pe măsură: glumeţii parlamentari ai Puterii se gândeau că, pentru a nu face cumva încă o greşeală, ar fi poate mai bine ca la urmatorul vot important (cel pe moţiunea de cenzură) să nu opteze nici pentru “da”, nici pentru “ba”, ci… să se abţină!!!
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Cred că sunt pregatită să ies din anonimat și să îmi trec numele la sfârșitul poveștii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
