Noi, generaţia cu cheia de gât, suntem o generaţie de depresivi lipsiţi de dragostea părintească, care nu recunosc asta pentru că depresia, în România secolului XXI, e încă o ruşine, nu o boală. Suntem generaţia acelor copii care au crescut fără să simtă iubirea despre care li se repeta zi de zi, acasă, că e motorul generator al tuturor acţiunilor părinteşti, inclusiv a faptului că eram crescuţi de bunici. Lipsa acestei iubiri a născut monştri care, trist, dar adevărat, habar nu au că sunt următoarea generaţie de părinţi blamaţi în cabinetele de psihoterapie, de peste 15-20 ani….
Ce poate fi frumos în faptul că am crescut responsabilă, cu cheia la gât, ferită de pericole, dar ferită şi aproape complet de prezenţa părinţilor nevoiţi să muncească (pentru mine, cică, pentru viitorul meu bun… acum, la 35 ani, sună atât de ironic). Viitorul bun mi l-am făcut singură, moştenirea de la părinţi au fost şi sunt urâtele amintiri ale zilelor în care stăteam singură acasă, ale zilelor în care copiii de la bloc mi-au fost familie, pentru că ne aveam doar unii pe alţii într-o lume marcată de absenţa zilnică a părinţilor. Ce poate fi frumos în amintirea bătăilor zilnice pe care le încasam şi dacă scriam urât, după o zi, ca atâtea altele, în care îmi făcusem singură temele şi scrisesem cât de frumos mă pricepeam eu, copil venit de la ţară la oraş, cu câteva zile înainte de începerea şcolii, copil trezit la 6 zilnic, care mergea singur din a doua zi de şcoală, jumătate de oraş, cu șapte kilograme în spate, de am rămas cocoşată la propriu, de atunci?!
Ştiţi ce e frumos în toată povestea asta? Dar şi trist? Că amintirile cele mai importante, amintirile de bază, pe care s-a format personalitatea şi stilul meu de parenting de azi, nu sunt despre părinţii mei, nici măcar una, ci despre bunica din partea mamei, care nu a ridicat o dată mâna la mine, nu m-a pus o dată la treabă în curte, care mi-a spus poveşti la culcare şi a dormit cu mine în pat până m-am desprins singură de ea.
Iar azi, când are 80 ani şi multe riduri, când abia dacă mai vede cu un ochi, iar eu vin cu fetiţa mea, în vacanţă, pe la ea, mă mai cuibăresc în braţele ei calde şi primitoare şi-i spun: mi-ai fost şi mamă şi tată, pentru că am fost un copil orfan…
Asta suntem cei mai mulţi dintre noi, ăştia cu cheia de gât. Copiii orfani de acum 25-30 ani, adulţii de azi care, dacă mai au în ei o fărâmă de curaj şi de voinţă în acceptarea carenţelor ce au însemnat pentru ei anii 80 şi lipsa acută a părinţilor, rupem uşile cabinetelor de psihoterapie, pe bani mulţi. Ca nu cumva să fim, pentru copiii noştri, aceiaşi părinţi abuzivi din neştiinţă şi lipsă de deschidere (nu a fost în întregime vina lor, ci a vremurilor lipsite de informare, de denaturare a realităţii în care trăiau alte popoare mai avansate). Cumva, cineva trebuie să rupă acest cerc vicios. Ai noştri, la rândul lor, au fost victimele abuzului de orice natură, al anilor 60, care reprezentau pentru ei aceeaşi absenţă a figurii părinteşti (pe care o găseai la câmp, niciodată acasă, educând odrasle). Anii 2000 sunt ani de trezire a conştiinţei noastre, să nu facem aceleaşi greşeli. Să nu educăm în acelaşi fel. Haideţi să nu mai proslăvim educaţia acelor ani plini de lipsuri şi privaţi de nevoi primare (a se citi sentimente). Am clădit familii în faţa blocului, pentru că nu le aveam în propriile case. De aia am avut copilării fericite. Nu pot să spun că lecţiile predate de mama întru îngrijirea casei m-au făcut om azi. Îmbrăţişările şi vorba bună a Măicuţei m-au făcut… Pentru că ce aveau părinţii noştri nu era curaj, ci inconştienţă. Aşa cum crescuseră şi ei, mulţi dintre ei legaţi de dud sau prispă cu lanţul, până veneau ăi bătrâni de la câmp, ca nu cumva să facă rele singuri acasă, credeau că vom creşte şi noi singuri pe la bloc, la şcoală, piaţă etc. Întrebaţi-vă părinţii câţi dintre ei sunt azi sănătoşi mintal, câţi dintre ei şi-ar dori să aibă curajul să se trateze, dacă nu le-ar fi teamă de etichete precum „nebun”, dacă ar recunoaşte ei înşişi că le-a lipsit iubirea părintească şi au fost, mulţi dintre ei, abuzaţi în fel şi chip…
Nu vedeţi? Victimele au crescut alte victime. Haideţi să încetăm cu astfel de exemple precum noi am fost aşa şi pe dincolo. Am fost o generaţie de handicapaţi emoţional, aşa cum sunt şi părinţii noştri, iar miracolul numit tehnologie, ne deschide azi porţi nebănuite, care ne ajută pe noi, pe ei, pe copiii noştri!
Comentariul Ilenei la articolul „Părinții de azi nu mai au co…, pardon, curaj”
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
