Cu tot respectul pentru mămicile care au devenit mămici pentru că aşa au vrut şi au fost împinse de la spate doar de dorinţă şi spirit matern (nu de alte argumente meschine şi egoiste) şi care şi-au asumat, de la bun început, că aducerea pe lume a unui copil nu e ca şi cum ai adopta o pisică sau un căţel pe care poţi să-l duci înapoi la padoc dacă nu te descurci cu el, aş vrea doar să atrag atenţia asupra unui singur aspect: a face copii NU este o calitate morală şi nu-ţi oferă niciun ascendent şi nicio autoritate asupra celor din jur care nu au copii, indiferent că aceştia din urmă nu pot sau nu doresc să-i aibă.
Pe lângă faptul că nu ne-am asumat din naştere, prin însăşi existenţa noastră pe lume, obligaţia de a procrea şi noi, la rândul nostru, şi de a perpetua specia, asta rămâne în cele din urmă o alegere pur personală. Un om se poate simţi foarte împlinit fără copii în aceeaşi măsura în care altul se simte aşa doar prin prisma copiilor. Suntem foarte diferţi unii de altii şi nu se poate afirma că s-a inventat antidotul universal la starea de neîmplinire sufletească şi că el constă în a avea copii.
Ce spun unele mămici:
„Sigur, eşti egoistă şi te iubeşti prea mult pe tine, de asta nu vrei copii”
Serios? Şi ce e rău în a mă iubi pe mine? Nu cu mine trebuie să încep ca să pot răspândi iubire şi celor din jur? Şi cam cum se manifestă egoismul ăsta mai concret şi, mai ales, faţă de cine? Faţă de o fiinţă care nici măcar nu există? (Ce e cu combinaţia asta fantasmagorică între prezent şi viitor şi fiinţe care nu există, dar ar putea exista??…) Sau poate sunt egoistă faţă de tine, cea care-mi arunci în ochi critica asta pentru că îndrăznesc să nu fiu şi eu oaia din turmă, cea care face copii la presiunile mai mult sau mai puţin evidente şi agresive ale societăţii, cea care îndrazneşte să nu-ţi împărtăşească credinţele şi gândirea mediocră. Ia să mai analizăm o dată, cine e egoistul în contextul ăsta: eu, care îmi trăiesc viaţa mea, aşa cum consider eu de cuviinţă, fără să căşunez cu nimic nimănui, sau tu, cea care te bagi în viaţa mea neinvitată şi îţi dai cu părerea neîntrebată şi vrei să-ţi alimentezi ambţiile personale pe spinarea mea? Şi, nu în ultimul rând, oare nu aş fi mai egoistă să fac un copil fără voia mea, doar lăsându-mă dusă de valul prejudecăţilor ca, mai târziu, să-mi răsfrâng asupra lui toate nemulţumirile şi frustrările personale generate de însăşi apariţia şi existenţa lui în viaţa mea?
„Nu se poate să nu vrei copii, nici nu ştii cât de frumos e!”
Fii bună şi vorbeşte în numele tău. Ştii vorba aia: „nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”? Ce e frumos pentru tine nu e neapărat şi pentru mine. Mie îmi plac trandafirii, altora nu. Mie îmi place roşul, alţii pot să-l deteste. Mie poate să-mi placă un bărbat, alta poate să-l urască. Eu ador cainii şi uite că patru bucăţi nu-mi mai ajung (oricând mi-aş mai lua încă patru… zeci, dacă ar fi să ascult ce-mi dictează inima), alţii sunt mai distanţi, le vor binele şi vor să-i ştie bine îngrijiţi… dar la casa altuia, nu la a lor. La fel şi cu copiii. Oricât de forţate vi s-ar părea comparaţiile, reflectă fix aceeaşi esenţă: nu toţi suntem construiţi la fel, nu suntem atraşi de aceleaşi lucruri, de aceleaşi fiinţe, de aceiaşi oameni, nu toţi împărtăşim aceleaşi idei şi preferinţe. Nu toţi avem aceleaşi porniri. Inclusiv când vine vorba de copii. Nu-mi displac copiii, nici nu mă omor după ei; poate de asta şi limita mea de toleranţă faţă de comportamentul, de altfel specific copilăriei, este mai scăzută şi mă aricesc în prezenţa celor care mie mi se par exagerat de râzgâiaţi şi cu o personalitate dezvoltată până la a sfida nesimţirea. Însă chiar şi pe aceia, ăia puţini care mi-s dragi şi aproape de suflet, prefer să-i ştiu la casa lor. La mama şi la tatăl lor, care să le schimbe scutecele, să se târâie pe jos după ei implorându-i să mănânce, să alerge cu ei prin parcuri şi să se maimuţărească în fel şi chip alături de ei ca să le ocupe timpul. Nu, mulţumesc, eu nu am răbdarea asta, nu sunt făcută pentru aşa ceva. Mă simt sleită de puteri fizice şi psihice numai urmărindu-i pe ei.
„Zici tu aşa acum, pentru că nu-l ai pe al tău. Ia să vezi, după ce-l faci, cum ai să te schimbi”.
Posibil. În bine sau în rău… nu ai tu de unde să ştii. Iar eu nu sunt dispusă să risc. Nu e ca şi cum aş comanda o rochie de pe net care, în caz că nu-mi place, îi fac retur. Dar mai ţii minte vremea când umblai disperată, bocind cu muci la nas şi sughiţuri pe la prietene că ai rămas însărcinată? Atunci aveai vreo garanţie că ai să te schimbi şi brusc vei deveni mama afectuoasă în care nu ai crezut niciodată că te-ai putea transforma? Nu, evident că nu, altfel lăsai drama la o parte şi nu te mai tânguiai pe la cine apucai îngrozită de ideea că vei fi părinte. Şi acuma vii şi-mi dai mie sfaturi? Tu eşti un exemplu pe lângă multe altele, e adevărat, pe care naşterea unui copil l-a schimbat şi nu în rău. Dar ai impresia că nu mi-a fost dat să văd şi reversul, sumedenie de femei frustrate care au pornit încrezătoare şi optimiste pe drumul ăsta şi a căror atitudine şi comportament trădează acum grămada de nemulţumiri şi epuizare adunate, valuri după valuri, din momentul în care au decis să devină mame? Numai ochi să vezi, minte să înţelegi şi inimă să simţi, atât îţi trebuie. Plecând de la zicala „Faptele întotdeauna demonstrează de ce vorbele nu valorează nimic” (nu ştiu cui aparţine, dar bine a mai zis-o), uite ca n-am să dau niciodată crezare unor afirmţii de genul „ce frumos e să fii părinte”, însă am să casc ochii bine la cum se comportă efectiv cele care scot pe gură asemenea vorbe măreţe, atât în prezenţa, cât şi în absenţa copilului. Uite că fix alea n-au niciun drept să mă consilieze acum pe mine.
„Nu vrei copii? Doamneeeeee… înseamnă că nu l-ai văzut încă pe al meu!”
…zise ea şi încă alte milioane de mămici, evident, fiecare despre al ei. Sunt convinsă că niciunul nu e la fel de frumos, de deştept, de rupt din soare ca al tău… pentru tine, oricât de multe defecte ar avea. Pentru mine, oricâte calităţi ar avea, e doar unul ca oricare altul. Deci, NU, clar ăsta nu va fi un argument pentru mine să fac copii. Eu am patru câini, patru maidaneze pur-sânge adunate de pe stradă, sunt cele mai cele din tot universul, mă topesc după ele şi nu le-aş da nici pe mama labradorilor cu super premii şi Pedigree-uri. Iar, în contextul ăsta, să mă apuc acum să spun unuia care nu are câini că nu-şi doreşte pentru că nu i-a văzut încă pe ai mei – „stai numai să apuci să-i cunoşti”- mi s-ar face mie jenă, în primul rând, numai că am gândit asta, darămite că mi-a şi ieşit din gură asemenea perlă. Mi-s dragi, le iubesc ca pe ochii din cap, dar, DA, sunt conştientă că sunt şi o pacoste la casa omului. Şi complicaţiile şi implicaţiile cu care vin la pachet s-ar putea ca, pentru unii, să atârne mult mai greu decât fericirea şi buna dispoziţie şi dragostea pe care le simţi în prezenţa lor. Ştiu, o să săriţi iarăşi de fund în sus că fac o comparaţie nelalocul ei. Nu, nu e. Esenţa este aceeaşi. Dacă tu, de la mama-natură, n-ai nici o atracţie faţă de câini, cum să-mi treacă mie prin cap că asta este din cauză că nu i-ai văzut încă pe ai mei? La fel şi în cazul copiilor: dacă pe mine, instinctiv, nu mă atrag copiii, cum tragi tu concluzia ca e din cauză că nu l-am văzut încă pe al tău? Aaaaa, dar pe deasupra ai mai şi uitat sa faci o menţiune esenţială: „vine la pachet cu tot cu pipi, caca, zbierete, plânsete, febră, muci, cheltuieli, nopţi nedormite, agitatie cât nu poţi duce ş.a.m.d. Aaaaa, dar nu-ţi fă griji, trece repede, după vreo 18 ani ai şanse să scapi.”
Deci, la asemenea argument… no comment!
„Dacă nu faci un copil cine o să-ţi aducă şi ţie un pahar de apă la bătrâneţe?”
Adică tu, aia care mă faci pe mine egoistă că nu fac copii, ai tupeul să-mi serveşti acuma pe tavă, cu atâta naturaleţe, unul din cele mai egoiste argumente cu putinţă? Cu alte cuvinte, în viziunea ta, copilul ar trebui să fie o poliţă de asigurare pentru mine. Exceptând faptul că există probabilitatea ca nici măcar să nu ajung la momentul în care copilul meu să apuce să-mi aducă un pahar de apă la bătrâneţe (Doamne fereşte, moare înaintea mea; e vreun rebel pe care nu-l pot stăpâni şi-l doare în dos de mine; pleacă in ţările calde şi uită să mai vină înapoi la mă-sa; îmi vinde casa şi mă aruncă-n stradă… mai vreţi scenarii? Ce, cazuri din astea nu aţi mai întâlnit?), cum ar putea mie, om normal dezvoltat la cap, să mi se pară firesc să fac un copil în mod deliberat şi doar de capul meu pentru ca, la final, să-i tai factură pentru toate sacrificiile pe care le-am facut şi i le-am băgat pe gât fără ca el să le fi cerut? Asta nu mai e doar dovadă de egoism, dar şi dovadă de prostie dusă la extrem.
Lista poate continua, mintea unora e o sursă inepuizabilă de aberaţii şi inepţii („vai, dar trebuie, nu există să nu vrei”; „ăsta e rolul femeii în societate”; „e cazul de-acum, ai şi tu o vârstă”)… dar mă opresc aici… sunt convinsă ca mi-am atras deja destule antipatii virtuale. Mai am şi alte subiecte generatoare de dispute şi săgeţi, aşa că prefer să mai iau o gură de aer până la următoarea rundă.
Dar pentru că fiecare poveste are câte un mesaj, pentru cei care încă mai au semne de întrebare sau au înţeles eronat cele de mai sus, vreau să punctez încă o dată doar esenţa: mesajul meu nu este, în niciun caz, „nu faceţi copii”. Şi se adresează doar celor cu limbariţă, care nu se pot abţine până nu împroaşcă cu „înţelepciunea” cu care le-a venit la pachet rolul de mamă, chiar în lipsa totală a vreunui semn, din partea ne-mămicilor, că această contribuţie a lor ar fi utilă şi apreciată. Mesajul este „vedeţi-vă un pic lungul nasului, cei care vă apucaţi să daţi, gratuit şi neîntrebat, sfaturi şi păreri şi mai vedeţi-vă de viaţa voastră”. Viaţa personală a celor din jur e un teren minat şi dacă intri în ea neinvitat şi calci prea apăsat, s-ar putea să te trezeşti că nu mai scapi uşor şi explodaţi amândoi. Şi tu şi cel în curtea căruia ai intrat prin efracţie. Nici nu mai contează că-ţi este rudă, prieten, cunoştinţă sau străin, bunul simţ se aplică în oricare din cazuri. Eu personal mă declar foarte sensibilă la capitolul acesta şi evacuez din anturajul meu pe toţi cei cărora, în urma obţinerii statutului de părinţi, le-au murit exagerat de mulţi neuroni şi, odată cu ei, mare parte din decenţă. Sunt majoră şi vaccinată şi complet responsabilă, sunt perfect în stare să cer un sfat şi o părere dacă am nevoie de ele, sunt în deplinătatea facultăţilor mintale (verificate psihologic) şi nimeni nu are cum să ştie mai bine decât mine ce e bine pentru mine. Nimeni nu trăieşte în pielea mea, nimeni nu simte în locul meu, nimeni nu trăieşte viaţa mea cu tot ce a presupus şi presupune ea. Viaţa mea e completă şi împlinită pe plan personal, eu aşa o simt, nu am nevoie de un copil care să compenseze vreun neajuns. Copiii nu trebuie să compenseze nimic, pe copii trebuie să ţi-i doreşti din suflet, ei trebuie să existe şi să fie iubiţi necondiţionat; nu să umple un gol. Atât! Lăsaţi oamenii care îşi doresc copii să-i facă, să le poarte de grijă şi să se bucure de ei. Lasaţi-i pe ceilalţi în treaba lor şi pe mine în treaba mea… fiţi siguri că-mi asum în totalitate decizia şi, dacă vreodată voi regreta, nu am să vin la voi să vă plâng pe umăr.
Prin urmare, aştept să arunce primul cu piatra pentru că refuz să fac copii. Aştept reproşuri pentru că nu vreau să fac un lucru împotriva voinţei mele. Aştept să mă împroaşte cineva cu venin pentru că simt (sau nu simt) aşa cum o fac. Aştept…
Guest post by Delia Georgescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
