În această țară cuprinsă de părerită cronică, voi părea o mare ipocrită pentru cele ce vor urma. Căci, nu-i așa, toți judecăm. Așa e. Și eu o fac. Dar mă surprind tot mai des în ultima vreme dându-mi una peste ceafă atunci când uit, judecând pe altul, să-mi măsor bârna din propriul ochi.
Mă uimește acest fenomen pe care îl tot analizez. Mă supără această nonșalanță de a ne da cu părerea despre ce e mai bine în viața altuia. De parcă noi l-am hrănit, îmbrăcat și crescut. De parcă și dacă am fi făcut toate acestea, am avea dreptul de a împroșca oamenii cu propriile noastre considerații și sfaturi. Mă irită mai ales atunci când acestea nu sunt solicitate.
Cum ar veni, eu stau liniștită, nu deranjez pe nimeni, și vine X să mă informeze că nu e bine și frumos cum am ales eu să îmi trăiesc viața. Că și dacă mă las de fumat tot voi muri și că bărbatul pe care l-am ales eu, uite, nu mă iubește, că dacă mă iubea făcea X. X care corespunde nu sistemului meu de valori, ci al celui care judecă. De parcă acești legiuitori autoridicați în rangul acesta ar fi fost acolo, prezenți, la ultima mea partidă de amor, să-mi țină lumânarea, sau la ultima mea ceartă, să mă îndrume cum să sting cearta și, mai degrabă, să mă iubesc.
Să ne înțelegem, cele de mai sus sunt niște exemple fictive. Dar ele desenează bine ceea ce tot observ cu indignare în ultima vreme.
Ceea ce mă deranjează însă cel mai mult este faptul că aceia care dau sfaturi și-şi expun părerile nu observă că ei înșiși au de lucrat la propria fericire, la propria carieră, la propria relație, la propria educație. Ei vin și critică. Da, bun, critica e utilă, nu zic nu. Prin critică evoluăm. Dar „ce ne facem fetelor” când criticăm și nu punem NIMIC în loc? Asta cum se cheamă? Sau când relația noastră e pe butuci, DAR dăm sfaturi altcuiva. Păi, prietene drag, de ce naibii aș primi eu sfaturi despre relații de la o persoană care nu e capabilă să o gestioneze pe cea în care se află? Puterea exemplului e, de regulă, un bun motiv pentru care binele se propagă.
Mă întreb dacă oamenii aceștia atotștiutori și perfecți până în măduva măduvii oaselor își pun vreodată problema să tacă. Îmi vine, auzindu-i, să le zic tot mai des o vorbă pe care o știu din două surse – englezească și franţuzească – și care în română sună așa: „Ați pierdut o excelentă ocazie de a tăcea.“
Mă întreb dacă acești oameni care intră cu bocancii în locuri unde nu ar trebui să se intre nici cu pantofi de mătase și cu invitație prealabilă își dau seama că provoacă suferință. Că judecata lor nu e bună pentru nimeni. Că adâncesc omul nepăstuit în și mai mare depresie și tristețe. Sper că nu. Pentru că dacă și-ar da seama și ar continua totuși să o facă, atunci într-adevăr suntem niște oameni oribili.
Cred că dacă ne-am vedea tot mai mult de paiele din propriii ochi și nu am mai sta atât să le căutăm pe-ale altora, ci să le ajustăm prin așchiere pe-ale noastre, am fi niște oameni mult mai fericiți.
Îmi doresc să spun fiecărui părerist de carieră să se gândească la următorul lucru: „Dacă ultimele tale cuvinte justițiare la adresa cuiva s-ar regăsi în scrisoarea acestuia de adio, ai fi mândru de tine?”
În rest, toate bune, ne plângem că lumea se duce dracului, dar nu vedem că noi o ducem de mână înspre acolo.
Pe Cristina o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
