Care ți se pare cea mai uluitoare invenție a omenirii de care tu te-ai folosit ?
Cum și când ai aflat de ea?
Ce-ți stârnește respectul în legătură cu ea?
Cum ar fi fără această invenție?
Răspund Adriana Titieni și Dan-Liviu Boeriu
Adriana Titieni
Am văzut-o în “Youth Without Youth”, a lui Coppola, și în multe seriale TV, între care “În familie” este unul care îmi vine în minte. De asemenea, Adriana este cunoscută din emisiunile TV pe care le-a prezentat, dar și ca realizator al unei emisiuni de educație parentală, pe Radio România Actualități. Ține cursuri de artă dramatică la Școala Masterală a Universității București și se împarte, ca toți actorii, între repetiții, școală și familie. Se laudă cu doi copii frumoși, dintre care unul (Marc) joacă în “QED”, recentul film al lui Andrei Gruzsniczki. Frumoasă, talentată și… perfecționistă.
*
În casa noastă a fost mereu un televizor, iar desenele animate mi-au decis relația timpurie cu el. Însă momentul de fascinație l-am trăit într-o vară, la bunici. Aceștia nu aveau televizor și cum eram înnebunită după desene, am mers în vizită la o mătușă. Aceasta avea o folie colorată peste ecran, ceea ce schimba cu totul imaginea vieții, a filmelor si chiar pe cea a lui Tom și Jerry. De aici se poate vorbi despre o adevărată istorie a televizorului și a rolului său pentru mine.
Unul dintre momentele importante s-a petrecut pe când eram în clasa a treia. Atunci ne-au mutat cursurile școlare sâmbăta după-amiza, exact în intervalul de timp al unei importante emisiuni de desene animate (o retrospectivă Disney). A fost o dramă ale cărei urme le mai resimt încă și astăzi. Apoi, după Revoluție au venit, la pachet, televiziunea color, cablul și mai ales MTV-ul. 🙂 Aveam 16 ani, iar televizorul a început să-mi dea exact ceea ce aveam nevoie, într-un timp scurt și într-un mod eficient.
Ca actriță, mi s-a părut o mană cerească accesul la seria Shakespeare a BBC-ului. M-a ajutat în formare, mi-a hrănit imaginația dramatică. Din acest moment pot să spun cu certitudine că televizorul este invenția care m-a ajutat cel mai mult. El reprezintă beneficiul teatrului adus în casă. E o alternativă. E o lume. Ceea ce este esențial pentru un actor. Recent am văzut “Birdman”, care prin TV (iar aici includ toate ecranele, inclusiv pe cel al computerului) a ajuns mai repede la mine, adică exact în momentul de care aveam nevoie. Și nu-l evoc întâmplător, ci pentru că în acest film al lui Iñárritu este vorba, indirect, și despre televizor, respectiv despre filmul de duzină în raportul lui existențial cu spectacolul de artă.
Evident, televizorul te poate prosti, dacă nu-l folosești ca mijloc de informare. El este răul și este binele informării unui om.
*
Dan-Liviu Boeriu
Dan-Liviu BOERIU scrie cronică literară. Prima dată l-am citit în “Revista de suspans”. Scrie cu inteligență și cu eleganță, ca să ne amintească și altă latură a sa: cea de poet. Cunoscut mai cu seamă din presa culturală (“Familia”, “Zona literară”, “Accente”, “Revista de suspans”, “Poesis internaţional), s-a remarcat și prin înclinațiile amfitrionice, fiind moderatorul Cercului literar de la Cărtureşti, unde a avut numeroși invitați.
*
Am stat și m-am gândit serios, preț de câteva secunde bune (că mai multe nu pot), dacă n-ar fi bine să dau un răspuns care să-mi pună în valoare preocupările ”elitiste”, precocitatea intelectuală și înălțimea amețitoare a pasiunilor mele de șoarece de bibliotecă. Mă gândeam că o să-mi iau postura cogibundă a insului cu palma la falcă, însoțit de un suspin sfătos, și-o să vă povestesc, dragii moșului, cum că mie cea mai uluitoare invenție a omenirii mi se pare papirusul. Și apoi cartea, pentru că ea ne ghidează mințile întunecate către zări diafane, unde îngerii cântă la harfă și nu-și mânjesc aripile în benzină, noroi și – mă scuzați – căcat. Că literatura, că senzațu’ lăcrămos, că cultura, că alea, alea.
Ete, fleoșc! M-am trezit din autosărutul în dos și mi-am zis: io cred că nimic nu e mai important pe lumea asta decât aerul condiționat. Cam ca povestea aia cu cei doi tineri care abia se cunosc și decid să petreacă o noapte destăinuindu-și unul altuia visele și aspirațiile. Și începe el să toarne: că vrea înțelegere, suflet pereche, priviri abisale, o femeie care să-i fie aliat, prietenă și amantă, că vrea bunătate, sfială, creier funcțional și petale în așternutul virginal. Că dracu’, că lacu’. Iar ea, după ce îl ascultă vreo două ore, îi spune: ”Io vreau un bărbat cu Cielo.”
Așa că da, oameni buni: cea mai cea invenție a omenirii e aerul condiționat. Că, până la urmă, nimănui nu-i place să asude ca un demn reprezentant al regnului Mangalița, în după-amiezele lungi de vară. Ba chiar și în mașină, nimic nu se compară cu bucuria de a constata că tricoul nu ți s-a lipit de spate după câteva ore de condus. Așa că iubesc zumzetul abia perceptibil și torsul discret al măgăoaiei crem care se sprijină în perete și care deschide, ritmic, o fantă ca o gură știrbă, prin care suflă aer de munte în camera unde lenevești. Sau ochii striați de pe bordul mașinii pe care îi poți îndrepta, după pofta inimii, către față, către piept sau către alte zone delicate, încinse de toropeala estivală sau de conița care nu-și ține mâinile acasă. Aerul condiționat e cel mai bun prieten al omului, după câine. Și după codru, dacă ești român.
Am zis!
Citiţi şi
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
