Au trecut patru luni și tot nu mi te pot scoate din cap. Ești impregnat în inima mea precum aerul ce-l respir. De ce nu pot scăpa de amintirea ta? De ce continui să mă chinui chiar dacă fizic nu ești prezent? De ce nu mă lași să trăiesc? De ce nu m-ai lăsat să te iubesc?
Aveam atâta iubire de dăruit, încât n-o pot exprima în cuvinte. Însă tu n-ai vrut-o. Știai ce simt pentru tine și m-ai lăsat să cred că tu nu ai habar de nimic. Ai ascuns atât de bine acest lucru, încât, în final, m-a dărâmat. Da, tu ai distrus tot. Cu doar câteva vorbe.
Ai spus că știai când sufăr și că nu vrei să mă mai vezi așa. Însă ești un mincinos, printre cei mai buni mincinoși pe care i-am întâlnit. Știai că sufăr și m-ai lăsat să sufăr zi de zi, în timp ce lunile treceau. Pentru că nu ai putut să oprești asta la timp.
Mi-ai distrus orice urmă de speranță, m-ai dărâmat. Însă oare avea imensă fericire nu a fost doar în capul meu? Poate că totul a fost doar rodul imaginației mele, doar mi-am închipuit acea fericire pe care mi-o doresc cu îndârjire, și pe care mi-ai refuzat-o dramatic.
Ce mă doare și mai rău este că după tot acest timp, eu încă retrăiesc momentele cu tine, chiar dacă au fost nesemnificative, cel puțin din punctul tău de vedere. Pentru mine au fost clipe minunate care m-au ridicat la cer. Însă tu m-ai făcut să cobor cu picioarele pe pământ.
Prieteni, să rămânem prieteni, asta mi-ai spus. Cum să cred că tu chiar vrei asta? O parte din mine, însă, știa că asta nu se va întâmpla niciodată. Nu cred în prietenii de acest gen, niciodată nu poți să fii prieten cu cineva pe care l-ai iubit, sunt prea multe amintiri la mijloc. Și unele mult prea dureroase.
Și știu că tu ești bine, că nu te gândești nicio secundă la mine, la ce am însemnat pentru tine cât am fost împreună. Din secunda în care mi-ai zis că nu poți continua să te mai vezi cu mine, am știut că deja am ieșit din viața ta, la fel de repede cum am intrat. Pentru tine a fost o eliberare, pentru mine un cuțit înfipt în inimă. Au trecut patru luni, iar inima încă îmi e distrusă. Am încercat s-o lipesc, să-ți găsesc înlocuitor. Căutam numai chipul tău în alții. După ce nu l-am găsit, am încercat să găsesc ceva total diferit de tine. A fost un dezastru.
Vreau să-mi revin, dar îmi lipsești atât de mult. A fost nevoie să te zăresc pentru câteva secunde, eu în tramvai, tu în mașină. Doar un metru ne despărțea, dar părea un infinit. Tot ceea ce este familiar cu tine îmi mai rupe o parte din inimă. Doar faptul că ți-am zărit numărul de la mașină m-a făcut să tresar. Însă să-ți văd chipul atât de aproape de al meu m-a înghețat.
Tu nici nu ai băgat de seamă, erai în lumea ta, în care eu clar nu am loc și nici nu cred că am avut vreodată de fapt. Căci în adâncul sufletului meu, am știu dintotdeauna. Însă am continuat să lupt, să încerc, să mă zbat. Planuri peste planuri, decizii planificate bine înainte, nu voiam să fac niciun pas greșit pentru a nu te pierde. Însă nu poți pierde ceva ce nu ai avut niciodată. Iar asta doare, doare enorm…
O să încerc să trăiesc în continuare cu zâmbetul pe buze, chiar dacă nu e sincer, chiar dacă pe interior este o tristețe sumbră. O să te uit… într-un final. Poate mai durează săptămâni, luni, poate chiar ani. Însă o să te uit.
Am învățat să am răbdare, să-mi ascund suferința, să trăiesc cu asta. Și oricât ar dura, știu că o să-mi revin. Din păcate, am mai trecut prin asta. Inima mi-a fost distrusă și lipită la loc de atâtea ori, sper doar să mai reziste. Pentru că am atâta iubire adunată, care vrea să se exprime, încât n-o mai pot cuprinde.
Și încă ceva ce nu ți-am spus niciodată în cuvinte. Doar prin fapte, gesturi, priviri și emoție: Te iubesc!
Guest post by S. A.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
