S
e iau două personaje în dezordine.
El : 35 de ani , fost ofițer de armată (acum pensionar medical), deștept de bubuie, boală rară la coloana vertebrală de la 33 de ani, grea, intervenție chirurgicală de mare risc, s-a lăsat cu cârjă, a avut noroc, s-ar fi putut lăsa cu un cărucior. Poet de viță nobilă, cultivă o lirică cam obosită, dar nu lipsit de idei inovatoare.
Ea: 36, ceva studii superioare, eșuată prin Moldova, depresivă, nițel obezuță, genul moldovencei care cunoaște cu precizie tehnologia de preparare a piroștilor, și mai mult decât atât, stăpânește bine și filozofia acestora, ceea ce nu e lucru des. (Românul dacă nu altoiește o filozofie pe fiecare viciu, nu se simte bine). Capul plin de vise transfrontaliere. Irealizabile. La 1500 lei pe lună, cât câștigă, din care vreo 4oo îi dă numai pe antidepresive, răspunsul e: hm! Ah! Poetesă de succes în cenaclul foștilor colegi de liceu.
Se pun personajele în contact pe facebook. Se face un schimb furibund de fotografii, apoi de poeme, unele private, cu prea multă erotică în context pentru afișaj public, altele suave și măiastre puse la vedere via Facebok, link-uite din blogurile fiecăruia. Bun. Emoții, sentimente, vise erotice, tot tacâmul. Relația (cât urăște ea acest cuvânt!) trebuie să evolueze înspre ceva, nu? Ea, fată de modă veche, așteaptă. Vreo trei ani. El se tot dă lovit, ba de cîrjă, ba de soartă, ba de banii puțini din pensie, ba de timiditatea care-i controla viața în mod neprincipial. De pildă, nici măcar la telefon nu putea vorbi cu ea, pentru că era atât de emoționat încât vomita și-i era rău vreo trei zile înainte de supremul gest. Așa că, mai bine nu suna. Dar își scriau zilnic pe facebook. Drăgălășenii. Ea-i zicea porc, și el o alinta gogoșica mea. Frumos. Emoționant, mai ales că nici unul n-a reacționat prost auzindu-se strigat așa. Ba din contră, se topeau de plăcere și unul și altul, dimineața când deschideau mesageria privată.
Relația începe să stagneze (a început și el să urască acest cuvânt). Medicația antidepresivă crește în cantitate. La ea. La el se adună sticlele de vin și țuică. Goale.
După cei trei ani, a venit timpul pentru o atitudine ofensivă. A ei. Se pune la tren, nu înainte de a face o traistă de piroști cu carne, cu brânză, cu afumătură, cu ciuperci, cu urzici, cu păpădie, frunze de brusture și cu tot ce-a găsit biata fată prin bătătură. Bașca vreo 5 kile de țuică de caise, că nu pute prea rău, și-i zisese el că-i place mai mult decât aia de prune. Deh, băiat de București, finuț. Fardată insistent cu albastru sidefat de jur împrejurul ochilor albaștri, cu rochia de la cununia civilă (fusese măritată cândva) cu guler înalt, mic șiretlic iertabil pentru gușa ce se s-ar fi revărsat altminteri, coboară din rapidul ce-o adusese la București. Cum purta tocuri înalte și nici nu se pricepea la București, se urcă într-un taxi și pe-aici i-e drumul. Avea adresa lui de acum 2 ani, de când o chemase el la un revelion în doi, dar ea nu se dusese atunci pentru că nu cădea ca femeie singură să se ducă la un bărbat la fel de singur. Ce-ar fi zis lumea? Între timp, lumea a mai evoluat, prejudecățile au mai căzut și iat-o acum pe minunata și vajnica muiere, blondă cu ochi albaștri, cu soarta într-o mână și cu piroștile în cealaltă, ducându-se direct la omul drag, sperând, ba nu!, nu sperând, fiind sigură că nu mai pleacă de acolo decât măritată cu băiatul cu probleme de locomoție. Și de timiditate. Venise timpul ca el să-și dea seama de sentimentele ei curate, intențiile onorabile, să vadă și el că ea-i o femeie adevărată, o Vitorie Lipan, o gospodină desăvârșită, o femeie mișto, ce să mai încoace și-ncolo…
Ajunge la adresă cu inima cât un purice. Ba nu, era cât damigeana de țuică de cinci kile! (Zicalele astea ar mai trebui să cunoască din când în când câte un update). Se pune la interfon. Sună. Textul de întâmpinare pregătit în tren – Here I am (pentru că era o tipă citită și școlită) -, moare la prima silabă auzită din difuzorul din perete. O voce gâjăită și sictirită de femeie în vârstă îi spune că omul ei drag, pentru care bătuse circa 500 de kilometri, nu stă acolo, în blocul acela, în apartamentul acela, în orașul, cartierul acela și nu auzise de acest nume niciodată în viața ei, destul de lungă după voce.
Era seară în București. Aproape de ora 19.00. Era vară și oamenii veneau acasă de la ștrand și nici măcar nu o observau pe blonda cu ochi albaștri, fardată nițel cam prea tare cu albastru sidefat, care stătea pe una dintre bordurile supradimensionate și mânca piroști dintr-o traistă cu ochii ațintiți la etajul patru al unui bloc sordid, gri de pe vremea lui Ceașcă.
Nota autorului: această poveste este și va fi reală atât timp cât va exista facebook-ul.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
