„Soarele s-a topit şi a curs pe pământ”. Labiş. Se trezise dintr-o poezie. Soarele îl trezise, alunecându-i un sărut pe faţă, o mângâiere. Simţea că e tot de ce avea nevoie. Ligia dormea cu fruntea sprijinită de dosul lui de palmă. Încet-încet teama începu să-i tragă sufletul afară din cămaşă. Îşi aducea aminte cum ţipase îngrozită, cum se aplecase, deschisese uşa maşinii şi o împinse afară. Fusese un accident. Maşina din faţă venea direct înspre ei, ca un corb negru, ronţăind timpul.
Se mai linişti, deşi maşinăria de lângă el făcea un zgomot infernal. Era la spital. Se mişcă disperat pe perne. Lăsă suspinul să-i scape, mai era viaţă rămasă în el. Ligia se trezi şi fără să spună un cuvânt i se aruncă în braţe. Îi simţea lacrimile pe obraz. Ce mai conta, erau împreună!
O asistentă medicală apăru în fugă. Între timp, aparatul încetase să mai strige după ajutor. Fusese doar un ifos de tensiune arterială, îşi arătase un pic muşchii. Fu întrebat cum se simte. „Minunat!” Se repezise să se dea jos din pat, să arunce un ochi pe fereastră, voia să plece acasă …şi încremeni. Durerea nu avea nicio importanţă. Moartea nu îi luase sufletul, îi luase piciorul. Urlă ca un animal sfâşiat de gloanţe.
Aveau seringa pregătită. După aceea, nu a vrut să mai vadă pe nimeni. I-a trimis pe toţi acasă. A cerut să fie mutat într-un alt spital. Între şedinţele de fizioterapie şi-a schimbat şi locuinţa. Se plictisise să-i tot audă bătându-i la uşă. În ultima scrisoare pe care o deschisese, maică-sa îl blama de flăcările iadului. „Ligia devenise o umbră. Stătuse cu el zi şi noapte, ce fel de inimă avea să-i provoace atâta durere? Sau nu mai avea?”. Pe celelalte le aruncă, nedesfăcute, la coş. Nu atingea nimic din ce venea de la Ligia. Nu le arunca. Le lua cu o batistă şi le depozita într-o cutie de carton, pentru când îi va pierde mirosul, gustul, iubirea. El fusese cel ales să sufere, ea va uita. Acum nu realiza ce îi dăruia, dar într-o zi îi va mulţumi proniei cereşti, fericită. Se mutase pe ascuns într-o garsonieră în blocul ce se privea ochi în ochi cu al ei. Cu un telescop, păstrat din şcoală, îi urmărea viaţa. Zi de zi. Şi mai ales nopţile. Îşi găsise de lucru, stând acasă, făcea proiecte pe care apoi le expedia prin poştă. Ligia lucra în învăţământ. Iubea copiii. Cât era la şcoală, se simţea în siguranţă. De câteva ori adusese un coleg acasă, lucraseră împreună la Dumnezeu ştie ce lucrare. Izbise totul de pereţi, în casă, până se alertaseră vecinii şi chemaseră poliţia. De atunci se linişti. Îşi punea proteza şi pleca să se plimbe prin parcuri, hăituit, chinuit de imaginea ei mai rău decât de câinii vagabonzi.
Acolo îl găsi, din întâmplare. Venise cu o carte în mână şi se aşezase pe aceeaşi bancă cu el. Dacă nu ar fi icnit poate că ar fi putut să fugă, fără ca ea să bage de seamă. Era tristă, dusă departe. Când l-a văzut, a deschis gura să-l strige, dar aerul luase cu el toate cuvintele. A început să-l lovească în piept, cu pumnii ei mici. Nu-i mai rămăsese nimic de făcut pe lume decât s-o strângă în braţe.
Pe Liliana o găsiţi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
