Viața ei avea gust de…. Da! De zmeură! Simțea gustul zmeurii pe limbă și vântul ce îi adie prin părul creț. Fredona “Dernière Danse” în timp ce se sprijinea de balustrada balconului. Zărea clar masivul și zveltul Tour Eiffel scrutând norii, ajugând parcă deasupra tuturor. Nu a pasionat-o niciodată Parisul, ba chiar consideră că majoritatea vine aici din snobism. Cel mai romantic oraș. Orașul îndrăgostiților. De ce Paris? De ce nu Verona? Sau New York? Sau Moscova? Uite ceva ce chiar o pasionează.
Nu dezbate mental prea mult acest subiect, venise doar pentru câteva zile ca speaker la un congres. “În fine, cel puțin mă pot bucura de o plimbare pe Champs Élysée.” Își pune sandalele roșii, își ia poșeta și iese pe ușă ca o adiere de primăvară. La Paris parcă totul e light.
Din Place de la Concorde, trecând prin Jardin de Champs Élysée, avea momente în care închidea ochii și inspira. Trăia și simțea la intensitate maximă acele momente, ancore cu peisaje ale grădinilor, ale zumzetului restaurantelor, ale Teatrului Marigny. Se oprește și contemplează Palatul Élysée amintindu-și nuvela impresionantă a lui Eric Emmanuel Schmitt “O iubire la Élysée”. După o oră ajunge la Arcul de Triumf pe care îl analizează minuțios. I se intersectează privirea cu un bărbat care discuta cu un altul. “Nu poate fi el… Nu aici…Nu acum… Mi se pare. Nu te mai holba, întoarce-te și pleacă!” își spuse ei înseși, se întoarce și nu apucă să facă doi pași.
– Alexandra? Alexandra!
– Radu… Bună! Ce… faci tu aici? îi spune cu vocea tremurândă, zâmbind necontrolat.
Radu îi ia mâna de catifea, i-o mângâie cu degetele si i-o sărută privind-o în ochi.
– Nici nu mai contează, acum mi-e clar că trebuia să ne vedem aici.
– Nimic nu e întamplător…
– Da, tu ai spus mereu asta.
O trage în brațele lui strângând-o atât de tare încât inimile o făceau în același ritm. Palmele ei pe gâtul lui, modul în care îl privea în ochi cu îndrăzneală, simțindu-i fiecare părticică de suflet, îl emoționa cum nu a făcut-o nimic vreodată. Simțea cum pielea îi ardea, iar timpul și spațiul se dilată. Totul în jur era încețoșat. Nu vedea decât albastrul nesfârșit al ochilor ei în care se oglindeau clar ochii lui. Îi strângea cu putere trupul în brațe ca și cum și-ar dori să îl contopească cu al lui.
– Îmi lipsești… i-a spus sărutându-i fruntea și vârful nasului.
Ea îi ridică ochelarii de pe nas și îi fixează pe cap.
– Știu… pentru că mă iubești…
– Da, întotdeauna. O sărută pe vârful buzelor, continuând să o privească în ochi. Ochii li se închid și sărutul devine pasional, căutând parcă să se consume reciproc.
***
Lumina pătrunde ușor prin spațiul dintre perdea și draperie, lovindu-se de cearceafurile albe. O privea dormind pe pieptul lui. Părea atât de liniștită zâmbind în somn. O săruta, din când în când, pe cap. Mișca din buze, parcă vorbind cu el însuși.
– Mmm, bună dimineața! îi spuse ea sărutându-l și lipindu-și trupul de al lui.
– Bună dimineața, frumoasa mea!
– Cu cine vorbeai?
– Cu Dumnezeu. Îi mulțumeam pentru că mi-a permis să fiu fericit măcar câteva zile. Cel mai fericit! O sărută și o strânse în brațe de parcă cineva ar fi vrut să o smulgă de lângă el.
– Au fost momente în care ne-am desprins total de realitatea tuturor și am trăit-o pe a noastră.
– Alexandra… îmi doresc atât de mult… știi că te iubesc mai mult decât orice, iar lipsa ta mă doare fizic.
– Radu, să nu stricăm tot, te rog! S-a schimbat ceva în ultimii doi ani? Nu. Hai să nu mai vorbim. Cel mai bine te aud când nu spui nimic. În câteva ore ne întoarcem în realitatea lor, să ne bucurăm de puținul timp pe care îl mai avem.
– Nu pot să mai tac. O fac tot timpul. Absența ta e mai puternică decât prezența oricui, înțelegi? Știu că ți-am făcut rău anii ăștia și nimic în lume nu ar putea schimba asta. Tu ne-ai fi putut distruge, nu ai făcut-o, iar eu am știut asta. Tu ai puterea absolută. Tu poți trăi doar ceea ce simți și nicio secundă altceva. Tu faci ce simți, eu fac ce pot. Să știi că eu sunt mort.
– Încetează!
– Eu sunt mort chiar dacă inima îmi bate. Mor încet cu fiecare secundă în care mimez fericirea.
– Radu, știi de ce în pofida a tot simțim ce simțim și trăim cu asta? Pentru că iubirea noastră e adevărată. Vine odată cu noi, de fiecare dată. Pentru că noi nu așteptăm nimic în schimb. Iubirea nu doare. Restul da. Dar merită.
– Zilele astea m-am trezit pentru prima dată lângă femeia pe care o iubesc. Ei au crezut că intimitatea noastră este despre sex. Nu. E despre adevăr. E despre ce simțim atât de profund încât cuvintele și materialul sunt irelevante. Singurul adevăr al meu ești tu. Tu trăiești în mintea mea. Tu ești despre mine. Tu ești ce-i mai bun în mine. La mine. Cu mine. Nu, nu ești femeia ideală pentru mine. Și nici cea perfectă. Ești Unică. Și nici măcar moartea nu va schimba asta.
– Știu, îi spuse mângâindu-i cu degetele obrazul. Știu. Simțim și gândim ca unul singur. Dacă azi nu poți să vii te aștept în viața viitoare. Miracolul odată petrecut nu poate fi șters. Nimeni și nimic nu ne poate lua asta. Il n’y a pas la dernière danse pour nous (n.red. nu există ultimul dans pentru noi).
Guest post by Roxana Georgescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
