A fi/a trăi cu cineva

Practica iubirii, Andi Valachi

Când Mihaela, grațioasa noastră gazdă de la Catchy, a aruncat spre contributori ideea de a scrie despre „a fi/a trăi cu cineva” m-am trezit într-o situație greu de imaginat: am realizat că îmi lipsesc cuvintele. De-a lungul zilelor am încercat, în minte, așa cum încep adesea, să scriu ceva semnificativ. Am eșuat lamentabil. Era fie prea mult, fie prea puțin, ajungeam în doar câteva fraze fie în banal, fie în melodramatic sau în alte locuri în care un scrib bunicel n-ar trebui să ajungă.

În cele din urmă am realizat că nu pot împlini acest text. Momentul acestui eșec este ironic. Se petrece tocmai acum. Sufletul meu s-a liniștit alături de o femeie minunată, pe care o iubesc și mă iubește și nu pot scrie despre iubire – singurul mod în care concep ideea de a fi cu cineva. Așa că, parșiv, ca un adjunct care maschează un eșec în cuvinte deștepte sau poate că eroic, ca un general care întoarce un eșec în luptă într-un avantaj strategic, m-am decis să-mi explic, să vă explic, de ce m-au părăsit cuvintele. Cu alte cuvinte voi scrie de ce nu pot scrie.

Printre filmele romantice din lista mea restrânsă, pelicula daneză “Kinamand/Chinaman/Chinezul” stă la loc de frunte. Este unul din cel mai neromantice film romantic pe care le-am văzut vreodată. Eroul poveștii este un instalator leneș, lipsit de imaginație și de orice elan romantic, părăsit de soție, conversațiile sunt zgârcite în cuvinte. Din aceste conversații limitate, completate însă de expresivitatea regizorală, am reținut o frază pe cât de simplă, pe atât de revelatoare: “Dragostea se practică.”

Nu se vorbește. Se practică! Am realizat că vorbele, mai potrivite sau stângace, erau doar un plan pentru dragostea pe care-o așteptam. Teorii, filosofii, credințe ce urmau să fie fundația relației după care tânjeam. Asemeni unui student neîncrezător în importanța cursului de “Rezistența Materialelor” pentru cariera lui de calculatorist, mă îndoiam de necesitatea acestui sistem conceptual pentru supraviețuirea unei iubire tangibile. Aveam dreptate – în prezența realității, sistemul s-a perimat repede. Nu pot să-i neg validitatea. A fost un felinar care mi-a luminat calea într-o vreme când rămăsesem fără direcție. Mi-o dezvăluia uneori cu o lumină caldă, poetică, alteori cu sclipiri tăioase, argintii, pline de luciditate. Acum însă, ca orice teorie, sistemul trebuie lăsat în urmă, să se odihnească pe un raft. Viața și dragostea trebuie trăite, nu teoretizate.

Nu este mai puțin. Din contra, e mai mult. Ce mărunte-mi par acum angoasele mele de îndrăgostit de dragoste! Acum am dragostea, o posed și mă posedă și nu mai pot scrie despre ea, trebuie s-o trăiesc. Trebuie s-o practic. Orice altceva ar fi nesatisfăcător.

Pierduți în labirintul ai cărui pereți de beton sunt tapetați cu articole și sfaturi, cu concluzii personale și temeri de inadecvare, practica iubirii poate fi mai intimidantă decât este teoria. N-ar trebui să fie – deși mintea noastră o complică, în esență este naturală și deci simplă. “Kinamand” arăta multe modalități banale în care două persoane lipsite de comunicare (instalatorul nu vorbește chineza, limba maternă a proaspetei soții și nici ea nu vorbește daneza) își pot trăi iubirea. Iubirea este în rulezi sarmalele cu mare grijă deși veți fi numai voi doi la masă, e în zâmbetul strecurat atunci când te întâlnești în casă, este atunci când te bărbierești deși nu te duci nicăieri și nu prea ai chef. O practici când faci ceva – cum ar fi să înveți chineza – nu musai pentru că-ți face o plăcere ci pentru că te poate apropia de celălalt. Iar dincolo de film, fiecare are modurile lui sau ei de a o practica. O practici când, în miez de noapte, o învelești (chiar și atunci când ea moare de cald). Iei 10 la laborator atunci când dai un telefon de la serviciu ca să vezi cum îi este, și o inviți la prânz pentru că ți-e dor deși te-ai despărțit abia de câteva ore. Nu trebuie să înfrângi pirați și să salvezi domnița ca să trăiești iubirea ci doar să nu te dai bătut în situațiile în care, singur fiind, ai fi aruncat prosopul. Ești un erou nu pentru că deplângi iubirea esoterică găsită și pierdută ci pentru că eșecurile și momentele dificile obligatorii în orice relație nu te doboară. Dacă nu mă credeți și mai stați aninați în dramatismul unui Romeo și Julietta, coborâți pe pământ și vizionați “Kinamand”.

Viața m-a oprit din drum, m-a spart și m-a silit să compun un plan de a-mi aduna bucățile. Acum însă sunt întreg și, comparativ cu ceea ce trăiesc, cu promisiunea viitorului, cuvintele îmi par prea mici și mă sfiesc să le mai aștern pe hârtie. Sunt. Suntem.

***

Împreună. Provizoriu. Mereu, Miruna Munteanu

Am citit de curând cea mai bună definiție a dragostei: ”victoria imaginației asupra realității”. Evident, era vorba mai degrabă despre forfoteala ”fluturilor în stomac”, decât despre iubirea maternă, sau cea de patrie. Deși… Cine poate ignora mai total și mai tenace decât o mamă orice indiciu că progenitura ei ar fi altfel decât perfectă? Pentru toți ceilalți, însă, starea de grație care proiectează Feți-Frumoși (sau Ilene Cosânzene) peste indivizi banali dispare la un moment dat. Realitatea începe să se strecoare, insidios, și să ne strice povestea. Mai ales când – vorba temei date – trăim împreună. Cât să reziste și biata imaginație la asaltul prozaic al cotidianului?

Ce se întâmplă, însă, după ce ne cad lentilele roz de la ochi și vălurile trandafirii se destramă? Ce rămâne? Complicitate, sau plictiseală? Tandrețe, sau indiferență? Prietenie, sau ranchiună?

Nu cred că există două relații la fel, după cum nu există doi indivizi la fel. În plus, viața ne mai și schimbă, pe fiecare dintre noi. Nu mă credeți? Recitiți-vă jurnalele sau scrisorile din adolescență și o să vă amuzați copios.

Nu, în materie de relații nu există rețete universale. Nici finaluri scrise dinainte. Ne dăm, fiecare, propriile răspunsuri. Toate corecte. Niciunele definitive.

***

A fi/ a trăi cu cineva…, Darie Lăzărescu

…adică  să scriu lucruri dulci, pe placul doamnelor îndrăgostite…Zău că nu pot…Vă servesc o amintire de-a mea. E cam veche, ca şi mine…Rezistaţi?

 *

   Până să deschid eu uşa, privise pe fereastră. Oare ce văzuse? Marginea târgului- o lungă înşiruire de case mizere cu canapele de lemn la porţi. Toată lumea ieşise la poartă, aştepta motorul de 5. Motorul e un fel de vagon care trece de două ori pe zi de la gara nouă la gara veche şi înapoi…

Sau poate o atrăsese altă scenă. De peste calea ferată apăruse un sanitar cu o geantă de piele. Sanitarul ştie să facă injecţii babelor şi copiilor din cartier.

O căruţă cu doi cai negri cară nisip de la râu. Nisipul se mută cu tot cu râu în târg: un praf mătăsos ca o cenuşă vulcanică, fixat în pereţii caselor, în oase. Dar în oasele copiilor curge deja un râu limpede, umbrit de sălcii pe sub care vor înota ei fericiţi…

Dar ea era bolnavă şi nefericită…Ştia că nu mai are mult, ştiam şi eu asta.

„ Când va veni clipa, mă avertizează ea, şi eu am să te uit.Chiar dacă n-o să vreau, n-o să am încotro. Tu eşti singurul pe care, dacă s-ar putea, aş vrea să-l iau cu mine dincolo. Iar pe soră-mea am iertat-o, să ştii…Aşa am fost eu la viaţa asta a mea: o bleagă…”

Încă se mai putea mişca, nu-mi pierdusem speranţa că se va întâmpla ceva, o minune.

I-am propus să o scot la plimbare, era primăvară, credeam că mişcarea îi va face bine. S-a îmbrăcat lent, mie mi s-a părut în schimb că a durat o veşnicie. Şi-a pus pantalonii ei negri din velur şi o scurtă cadrilată, s-a legat la cap cu un batic, m-a luat de braţ şi aşa am coborât scările de la etajul al doilea. Şchiopăta, mergea greu, dar se vedea că-i pare bine.

„Ştiu că îţi stau pe suflet, a spus ea, mai ai şi tu răbdare”.

Mă simţeam sănătos şi idiot, încheieturile mele glisau ca unse, în timp ce ea păşea alături de mine ca o biată păpuşă dezarticulată…

„Eu m-am uitat atent la tine, când m-ai dus prima oară la spital, îţi mai aminteşti? Ne-am despărţit, tu m-ai luat în braţe, ce-o fi fost în sufletul tău nu ştiu; nu ţi-am dat voie să mă conduci până la uşa de intrare; şi, în timp ce mă depărtam, am mai întors o dată capul, dar tu erai cu spatele, te grăbeai să te aşezi pe o bancă, la umbră; obosiseşi, carevasăzică; şi chiar te-ai aşezat, ai scos un borcan cu iaurt şi un corn pe care le cumpărasei de la chioşc şi ai început să mănânci. Eu intram în spital şi tu mîncai iaurt, asta e…”

„Am fost” lângă cineva, mă mir şi azi cum am supravieţuit până acum…când „nu mai sunt…”

***

Andreea Ionescu

E interesant că ăsta e primul gând de meditat în dimineaţa în care ziua începe să crească. Îl văd ca pe o sămânţă plantată pentru perioada următoare şi îţi mulţumesc, Magiciano, pentru felul ăsta special în care faci oamenii să ofere ce au ei mai bun. Din rărunchi, cu dragoste, pentru tine:

E felul acela special în care densitatea aerului se schimbă când sunteţi amândoi în maşină, ca într-un alcov secret, în care spaţiul acela mic se impregnează cu un fel secret de intimitate.

E privirea blândă, de dimineaţă, pe sub gene, pe deasupra ceştii de cafea, când îţi vorbeşte de dincolo de vorba imediată.

E atenţia cu care te urmăreşte, când sunteţi “în lume”, şi felul moale, răbdător, în care te sculptează înainte şi după aceea.

Dar cel mai puternică dintre toate este deschiderea curbată a spaţiului şi a timpului atunci când puterea inimilor voastre fuzionează într-un cerc de foc, care vă poate purta oricând, oriunde. împreună. Întotdeauna împreună.

***

Coiotul Relaxat, alias Carmen Ștefancu

Să trăiesc viața pe care o doresc. Să nu fac lucruri care „trebuie”. Să nu mă simt singură când sunt cu el. Să deschid gura și să spun, indiferent de consecințe. Să am, uneori, un spațiu și un timp doar ale mele. Să acceptăm că suntem diferiți. Să râdem și când e greu și când toată lumea pare a noastră. Să ne bucurăm de prezent și să facem ca lucrurile să pară ușoare și când sunt dificile. Dacă nu putem, să nu ne irosim timpul. Să nu ajungem ursuzi.

Cam asta este, pe scurt, ideea mea de a fi cu cineva. Și cam așa este viața mea acum. Fără griji sau planuri mari pentru viitor, pentru că oricum nu știm ce urmează. Să acceptăm deci lucrurile pe care le știm și nu le putem schimba: sforăitul, scrumul de țigară care pică singur prin bucătărie, paharele care se sparg singure săptămânal, plecatul la cumpărături fără portofel (nu o dată), florile cu care mă așteaptă la gară și care tot singure se postează în brațele mele pe feisbuc, selfie-ul de Revelion – ăsta urmează.

carmenhoria (Horia a vrut să se pozeze cu Carmen la Atena, chiar dacă ea rămăsese în țară. i-am pus-o noi acum în brațe, în alt anotimp)

Horia Ghibuțiu

Ne naștem și murim singuri, de aceea, în timpul vieții, alegem să fim cu cineva. Îndeobște, e o opțiune instinctivă, dar și rațională. Sigur că poți avea o relație cu un robot, ca în filmul „Her”, ori un iubit mineral, cum e marmura îndrăgită de femeia de serviciu din „Freak Show”-ul lui Piersic Junior. Personal, am optat pentru varianta heterosexulă – nu spun că e cea mai sănătoasă ori singura valabilă, ca să lezez corectitudinea politică și sentimentele cititorilor, ci doar cea care mi se potrivește. Și mi se potrivește deoarece, ca să abandonez teoria chibritului și să intru în intime detalii de cuplu, într-un fel inefabil, îmi încălzește picioarele ude de atâta stat în zăpadă, în timp ce ea filmează și fotografiază pentru ea, pentru mine, pentru blog, pentru Facebook, pentru Instagram și, probabil, dacă nu se termina bateria, ar fi continuat și la ora apariției acestor rânduri.

Trăim după propriile noastre legi – uneori seamănă cu cele ale lui Murphy, respectiv orice constantă devine variabilă, tot ce era previzibil se va și întâmpla etc. Cele mai puternice legi sunt însă cele ale complementarității. Ne potrivim atât de bine fiindcă suntem diferiți, adică doar unul dintre noi sforăie ca un brontozaur, are conduită de mic-burghez, a înghițit seriale proaste cu ghiotura, are o propensiune pentru vestimentații potrivite altor etăți etc. În schimb, ea e tot ce mi-am dorit de la o parteneră. Nu mă pune să bat tot orașul pentru un brad care să sfârșească într-o săptămână în săculețul aspiratorului. Ci inovează în fiecare an, așa că avem pomi de Crăciun din DVD-uri, cărți și Dumnezeu știe ce va mai inventa în viitor, singură sau cu ajutorul site-urilor de Do It Yourself, ceea ce înseamnă că trebuie să decupezi, lipești, coși, în loc să te uiți captivat la un film ușurel.

Râdem în legea noastră, cât de des putem, de orice, chiar și de finalul unui text în care am scris, inspirat de Pink Floyd, despre relația noastră: „Acum construiesc propriul meu zid. E unul de apărare a bulei de fericire în care trăiesc. O simt atât de fragilă, balon de săpun înaintea oricui și-ar umfla fălcile, încât simt nevoia s-o protejez cu orice preț. Și atunci, ridic un zid. Cărămizile sunt grele și îmi rănesc mâinile. Unele pică. Le iau de pe jos sfărâmate și le adaug la zid, alături de cele ale părinților mei biologici și de cele ale formației Pink Floyd, părinții mei spirituali. Aveți grijă de acest vis, murmură altundeva Waters. Pentru că e sănătos să îți asculți părinții, eu am grijă de visul meu de a face un zid, care nu e mare, nu e înfiorător și nu ascunde decât dragostea mea”.

Bref, ne e bine împreună.

***

Despre noi, cu dragoste, Carmen Ghercă

Viaţa unui cuplu ca al nostru, în care apare un copil cu dizabilităţi, nu este uşoară. Totul se schimbă iar relaţia este cu siguranţă afectată. Mama este prea solicitată şi sentimentul de vinovăţie o consumă psihic, ceea ce face ca sarcinile ei să fie din ce în ce mai greu de dus la capăt. Soţul se simte neglijat şi, de multe ori, rănit în orgoliul său masculin, apărând discuţiile în contradictoriu.

Ştiu că mulţi bărbaţi se vor supăra pe mine, însă experienţa m-a convins că bărbaţii suportă greu să coboare pe podium şi să rămână pe locul II, asta şi în cazul în care copilul este sănătos. Mulţi nu suportă aşa uşor ideea că toată viaţa vor avea un copil care nu va fi aşa cum îşi doreau sau o consideră pe mamă vinovată că a adus pe lume un copil bolnav.

Când este vorba despre autism, așa cum este în cazul nostru, situaţia este mult mai dificilă, fiindcă vorbim despre o tulburare despre care încă se ştiu prea puţine, însă se ştie că aceasta afectează definitv copilul şi recuperarea este greoaie şi de lungă durată. Aşa că cei mai mulţi preferă să fugă din faţa unei astfel de perspective.

Este drept că şi noi, femeile, trebuie să încercăm să înţelegem nevoia de noi a soţului, nevoia de stabilitate, de siguranţă pe care şi-o doresc de la o soţie, căci, în fond, ştim cu toatele că bărbaţii sunt nişte copii mai mari…

Că şi copiii au nevoie de atenţie, chiar dacă tu eşti obosită după o zi în care n-ai încetat să faci faţă crizelor copilului. Doresc să le serveşti cina, să le pregăteşti felul de mâncare preferat, hainele pentru a doua zi şi asta în timp ce-ţi spune că mâine va ieşi la o bere cu băieţii.

Deşi suntem în anii 2000 încă există mentalitatea că femeile sunt cele care trebuie să ţină casa şi să crească copiii, iar bărbaţii au cu totul alte responsabilităţi.

Îmi amintesc de un tată care mă impresiona prin implicare sa în problema copilului. Participa activ la şedinţe, întâlniri, cursuri, fiind unul dintre puţinii taţi pe care îi vedeam în grup. După un timp nu l-am mai zărit. Am aflat că s-a despărţit de soţie care a fost nevoită să se mute din Iaşi, mai aproape de părinţi. Mama mi-a spus că tatăl nu a mai rezistat presiunii.

Încă continui să văd la şedinţele cu părinţii şi la cursuri doar mămici, taţii poţi să-i numeri pe degete… şi nu pot să nu mă întreb de ce?

Un alt caz este al unei mămici care trebuie să se lupte cu toată familia, inclusiv cu soţul său, pentru a-i face pe aceştia să conştientizeze că băiatul prezintă simptomele tulburării. Şi cred că îi este foarte greu să lupte singură şi să obţină rezultate în recuperarea copilului său.

De aceea trebuie să încercăm, împreună, să ne trăim cât mai normal viaţa de cuplu. Să ne găsim timp şi pentru soţ, cel mai bine pentru o ieşire în doi, chiar de câteva ore, fără copil şi, cel mai important să-i acordaţi atenţie şi să discutaţi toate problemele care au apărut, cât mai deschis posibil.

Taţii trebuie să-şi sprijine soţiile şi să le fie alături în tot ceea ce fac pentru recuperarea copilului. Trebuie să vă sfătuiţi împreună în hotărârile pe care le luaţi în ceea ce priveşte terapia copilului, programul său şi să nu vă învinovăţiţi unul pe celălalt.

Trebuie să vă gândiţi că cel mai mult contează copilul, un copil pe care l-aţi dorit şi l-aţi conceput împreună.

Pentru mine sprijinul soţului a însemnat enorm. În nopţile de nesomn, de după aflarea diagnosticului, mă încuraja de fiecare dată şi căutam împreună soluţii. Mi-a fost alături în fiecare clipă şi acum, când timpul meu este plin de proiecte şi activităţi, mă înţelege şi mă ajută în toate. Şi cred că este timpul să-i mulţumesc fiindcă, tot ceea ce am realizat până acum în viaţă, a fost şi datorită lui.

Nu pot să nu recunosc că în căsnicia noastra au fost şi bune şi rele, au fost şi momente tensionate, însă am încercat să trecem împreună şi să mergem mai departe pe drumul pe care l-am ales împreună, în Biserică, când am jurat, în faţa lui Dumnezeu, că vom fi împreună la bine şi la rău.

Şi iată că se apropie aniversarea a 21 de ani de căsnicie şi povestea merge mai departe.

***

A fi cu cineva, Diana Simona Diaconu

A fi cu cineva începe cu învățarea conjugării verbului a chema: eu nu te chem, tu nu mă chemi, noi ne-am venit, noi ne-am găsit.

A fi cu cineva înseamnă multitudinea aia de simțiri, de gesturi mici venite alandala din suflet cu toată naturalețea lor în fiecare zi.

Înseamnă perfecțiunea întregului redusă la noi doi.

Înseamnă timp măsurat în necuvinte, priviri și liniști interioare, toate proprietăți dobândite în comun.

Înseamnă să împarți aceeași pernă indiferent unde îți pui capul seara la culcare și să-ți simți căușul brațelor plin dimineața la trezire.

Înseamnă cartea necitită dar perfect înțeleasă din povestirile lui.

Înseamnă simțirea frumoasă a rutinei dintre noi.

Înseamnă atunci când îți alunecă un gând năstrușnic spre el în miezul zilei oriunde te-ai afla.

Înseamnă atunci când îți dorești de la tine promisiunea de a fi frumos, de a fi minunat, de a fi perfect și, de ce nu, sexy.

Înseamnă încrederea crescândă in Noi.

Cu siguranță simți ca ești cu cineva când și sângele îți curge la plural prin vene.

Înseamnă poate să purtăm împreună o pereche de șosete, urmele de ciocolata de pe piele, poate încrucișarea mâinilor în lumină și-n întuneric, fermoarul încheiat al rochiei, cascade de hohote de râs și o porție de mămăligă cu brânză și smântână împărțită.

Înseamnă atunci când orice, oricând cu viața mea el este.

Înseamnă atunci când oriunde, oricum cu viața lui eu sunt.

Și când trecerea timpului măsurată anapoda în ceasuri sau ani, secunde sau luni pare imperfectă prezența lui o face perfectă. În fiecare zi.

A trăi cu cineva este din aceeași poveste. Mai amplă și cu siguranță cu mult mai multă practică.

Ce doresc tuturor pentru 2015? Să fie un an cu multă, multă practică într-ale fericirii!

***

Mereu am trăit cu cineva. Însă n-am să mă opresc la niciuna dintre aceste persoane. Nu pentru că “Vanity is my favorite sin”, vorba lui Pacino, ci pentru că pot descrie cel mai bine traiul cu mine, nu cu altcineva. Asta pentru că mă cunosc pe mine într-un fel demn de o vivisecţie de la clubul de Agrobiologie.☺ Aşa că scriitura asta e despre cum trăiesc eu cu mine. Nu, nu e din revista lui Narcis sau vreo criză, e doar o … mărturisire.

Eu cu mine avem o relaţie, la fel ca multe milioane de oameni de pe planeta Pământ. Primul lucru care îmi vine în minte este să mă înjur. După care să mă iau în braţe. Şi ulterior să mă îmbăt. Pardon, să îmi îmbăt capul încât să nu se mai trezească vreodată. Da, capul ăsta care nu încetează să supra-analizeze totul. Ca şi cum o lupă cât naveta “Discovery” i-a fost implantată încă de la naştere. Şi uneori îmi vine să fug de naiva asta. Sau să o uit într-un ierbar de vise. Ori să o arunc violent de unde singură s-a cocoţat. Caz clasic de contradicţie ireversibilă, s-ar putea zice. Stai că deja este lipsit de noimă ce am scris. Să revin la “firul (i)logic”: apăi asta cu care trăiesc eu este atât de contradictorie că nu ştiu cum de nu am luat-o razna până acum.

Susţine cu tărie că trebuie să avem o măsură în toate. Bună-cuviinţă şi respect în purtările faţă de ceilalţi. Dar să te fereşti când îi laşi senzaţia că o iei în râs, că o ignori sau că nu ţi-e cu nimic specială !!! Uraganele par o zi senină de vara pe lângă cum poate ea să reacţioneze !

Mai zice fiinţa asta de e la mine-n cap că totul are un înţeles, că timpul rezolvă multe şi că deseori există în firea lucrurilor un sens dincolo de noi. Şi totuşi, uneori, dacă nu iese cum vrea ea, când vrea ea, i se pare sfârşitul lumii. Nimeni nu e ferit de dezaprobare şi chiar de trecerea sub o indiferenţă greu de şters.

Este capabilă de lucruri frumoase pentru ceilalţi şi totuşi, desfiinţează emoţional în crize de furie, de-i rănită, pe oricine îi stă în cale. Îşi plânge de milă pentru ca în secunda următoare să se creadă “Regele Leu”.

Asta de e cu mine de 34 de ani n-a reuşit să înţeleagă că nu merge cu totul sau nimic. Sau că sentimentelealea grele, de te fac să îţi curgă rimelul cu sughiţuri, se duc. Dar vorbele spuse rămân. Da, păi are concubina mea emoţională aşa un talent la vorbe, mamă-mamă!

Şi e îngustă la minte. Uită că şi mâine e o zi. Degeaba a văzut ea “Pe aripile vântului” de o mie de ori, zici că nu mai vine mâine dacă în seara asta doare ca dracu. Şi tot asta de mi-i geamănă m-a năucit cu schimbările de dispoziţie, zici că fără dramă, viaţa e pustiu.

Eei … mă uit în urmă şi ştiu că am urât-o pe slăbănoaga asta o vreme, mereu în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, eterna neadaptată.

Până în ziua în care i-am spus că aşa nu se mai poate. Că decât să fim amândouă nefericite, mai bine pleacă una dintre noi. Ori eu, asta de îmi caut menirea şi drumul, ori ea, aia care simte nevoia tot timpul să nu se bucure de nimic, dacă nu-i ca-n imaginea ei stereotipă despre perfecţiune.

Şi încetul cu încetul, în jocul de-a “stăpân şi supus”, eu am început să câştig teren. Câţiva centimetri de determinare azi, câteva grame de zâmbete poimâine şi tot aşa. O linguriţă de auto-încredere într-o marţi, un păhăruţ de mulţumire într-o joi. Un strop de mândrie într-o sâmbătă şi un vârf de cuţit de fericire într-o luni.

Cu timpul MIE mi-a fost mai bine. Am început să mă bucur de “mâine”. Să văd în oameni un puzzle, nu o bombă cu ceas care mă va sfârteca iremediabil. Şi am început să fiu genul meu☺ Nu, nu genul Charlize Theron, dar suficient de tolerantă cu mine cât să nu mă mai chinuie constant ideea că nu am ACUM toate up-gradările pe care le vreau, fie ele intelectuale, emoţionale sau academice.

Pe mine m-am trădat, minţit, înşelat ca pe nimeni altcineva. Şi tot pe mine m-am îngrijit, iubit, lăudat, îmbărbătat mai mult decât pe alt suflet.

Când unii au plecat, adeseori alungaţi de comportamentul meu auto-distructiv, eu cu mine ne-am adunat de pe jos, ne-am tras un strat de fond de ten şi am apărut în lume cu un zâmbet în colţul gurii☺

Când eu cu mine ne-am rănit ca la o ultimă răsuflare, ne-au trebuit ani întregi să ne iertăm sau măcar să acceptăm cât am greşit şi aşa am apucat să vedem iar soarele zâmbind.

Şi tot eu cu mine am strâns din pumni, din fălci, din curea, din plâns şi nu am dat înapoi.

Ziua în care voi afla de ce suntem eu cu mine aşa şi nu altfel, va fi o zi de trecut în “Mémoires”.

Până atunci însă, mai am de mers. De cercetat, de îndoit, de greşit, de fericit, de simţit, tot aşa, eu cu mine şi, bineînţeles, oamenii care au răbdarea să îmi stea alături.

Şi până la destinaţie, vorba unei prietene, voie bună şi acordeoane!☺

***

Au ales viața, Ioana Duda

Au trăit fericiți pâna la adânci bătrâneți. Ea pentru că a acceptat, într-un final, că rutina oferă echilibru și siguranță. El știind că există femei care fac sarmale mai bune, dar numai EA știe câtă sare trebuie să pună în compoziție. Și hreanul pe care îl face ea… te lingi pe degete.

Ea, pentru că știe că și în acest an, de ziua ei, el va fi stângaci în alegerea cadoului, dar i-l va aduce cu bucuria unui copil mic, ce tocmai a scris prima poezie pentru mama lui. El, pentru că nu trebuie sa îi mai spună câte lingurițe de zahăr vrea în cafea. O cunoaște atât de bine, încât, dacă s-ar trezi noaptea și ar vedea-o cu privirea pe tavan, ar ști la ce se gândește. Ar mângaia-o pe spate și i-ar spune: ”Iubire, stai liniștită. Totul va fi bine”

După 38 de ani de căsătorie, doi copii și un apartament, toate făcute împreună, ea încă se supără pentru că el nu a învățat, cu toate insistențele ei, că baia trebuie spălată în primul rând la colțuri și în spatele dulăpiorului. El, de acum, îi acceptă toate toanele cu zâmbetul pe buze. La fiecare admonestare, îmi face cu ochiul și îmi spune: ”O iubesc. Nu aș putea trăi fără mama ta”. O ia în brațe și o sărută pe frunte. Ea se preface intrigată și întoarce ambii obraji, ca un copil supărat, deși știe că nu are niciun motiv. Și îmi zâmbește smecherește.

 

Iubirea nu învinge totul. Ea doar scrie prima frază a povestii. Camaraderia și intimitatea sunt singura forță a unei relații. Înving timpul. Tentațiile. Erodează nemulțumirile și greutățile conviețuirii.

Iubirea ca în povești este o necesitate a oricărui început. Doar crezând în ea, fiecare va da ce are mai bun. Dar de abia când EA își pierde cosițele, iar EL descalecă de pe armăsarul alb, se naște viața. De cuplu. Cu toate câte le vrei și nu le vrei. Umăr lânga umăr. În prima linie, luptând zi de zi pentru…nici nu mai conteaza pentru ce. Tot ce contează e cauza comună.

Anii trec. Zece. Douăzeci. Patruzeci. Și din când în când, amândoi mai trag câte o privire, pe furiș, la povestea pe care o visau atunci, la început. Le tresaltă inima, scot un oftat atât de șoptit de numai Dumnezeu îl aude și zambesc pe ascuns, în colțul gurii.

Ea se întoarce în bucătărie și dă un telefon fiicei. Vrea să mai audă o dată cât e de îndrăgostită de noul bărbat din viața ei. El își ia undițele și pleacă la pescuit. Pe drum, privește cu jind la o tânără frumoasă și zveltă. Gândul mușcă din măr.

Pentru o clipă, amândoi își amintesc de o poveste la care visau. Și au ales viața.

***

Miroase-a noi, Cristina Radu

Miroase-a fum, a nucă și a noi,

A vinu-mbrățișării negustate,

A iarnă – viscolind venele toate –

Și-a dor tăcut, din cel mai nobil soi.

 

Miroase-a brad virgin pe strada mea,

A pulsul din colinda ta gângavă,

A vise tremurându-ți pe octavă

Și-a ceaiul rece dintr-un fulg de nea.

Miroase-a pași mărunți și-a portocale,

A piepturi clocotind pe sub cojoace,

A „te iubesc de câțiva ani încoace”

Și-a rătăciri – doar să îmi ieși în cale.

***

Silvia Ciotir

A trăi cu cineva, dragă Mihaela, este un mare act de lașitate dar și un mare act de curaj.

A trăi cu cineva este un act de lașitate față de propria viață, fiind o fugă de propria singurătate, o fugă inconștientă de costul și oroarea singurătății in doi.

Ascultă: ‚oricum, nu îl iubeam când l-am luat…’…’ și ce să fac?? Să rămân singură?’ .. ‚de bine de rău, e mai bun decât alții’… ‚voi schimba ceva când copilul va crește’…‚unde să plec?’…’când a venit, avea portbagajul plin de flori de câmp… le strânsese cu amanta lui, pentru mine’… Sunt voci ce se ascund în spatele celuilalt, doar pentru a trăi alături de cineva.

Și da, a trăi cu cineva este un mare act de curaj. A fi cu cineva înseamnă să dăruiești celuilalt propria libertate. Să ai încredere în acel tu care nu ești tu. Să-i dăruiești nu doar trupul, ci și cuvântul tău. Să-i dăruiești viitorul.  Este un act de curaj deoarece intri cu bocceaua doldora de sentimente iar așteptările sunt pe măsură.

Privește: femeile acelea cu zâmbet în ochi și în colțul gurii, blânde, frumoase, zâne. Știi bătrânii ce desfac noduri de batistă ponosită, cu evlavie, întinzând colțurile cu mâini cioturoase de vârstă și chin, destăinund mica lor bogăție? Privește aceste femei, ca niste batiste cu multe comori strânse în timp, trage ușor de legătură iar ele se vor revărsa, prin ochii lor mari de caprioară, triști și înstelați, șuvoi de lacrimi și neputință. Lacrimile sunt acolo, langă steluțe, date de traiul cu cineva.

Între lașitate și curaj, e viața. Nebunie curată, cu dulce și-amar!

Dragă Mihaela, este Crăciunul, așa mare sărbătoare în sânul familiei! Luna cadourilor și a generozității! Probabil că este și luna iertărilor. Mi-ar plăcea să vorbesc așa, idilic, așa cum numai noi femeile știm să o facem, atunci când vorbim despre viața în doi! Mi-ar plăcea să spun ca nimic nu e mai minunat decat să împarți cu cineva drumul vieții.

Mie, a trăi cu cineva mi se pare misiune imposibilă, deși încă aștept să îmi arate cineva cum e să trăiești armonios.

Până atunci, am sa spun doar că, a trăi cu cineva, merită și curajul, și lașitatea.

A trăi cu cineva presupune să iubești când celălalt merită mai putin și nu doar când merită sa fie iubit.

A trăi cu cineva presupune ca fiecare zi sa fie un nou început cu aceasi persoană și nu doar o continuare a celei de ieri.

A trăi cu cineva e o poveste despre viață! Despre cum te iubești pe tine…

***

Renata Mihalache

Anul ăsta am împlinit 10 ani de căsnicie (cea mai lungă perioadă petrecută într-o atare instituție) și am simțit nevoia să-mi iau pulsul înțelepciunii, să văd dacă ridurile câștigate sub ochi au echivalent și în circumvoluțiuni la minte…

Tot ce am putut sintetiza după 10 ani de trăit cu cineva e in rândurile de mai jos (scuze pentru stilul cazon, dar siropul s-a terminat după primii 3-4 ani):

“Căsnicia trebuie să fie ca elasticul de la chiloți: să tragi de ea și să reziste, să suporte toate… rahaturile… dar și să realizezi că, fără ea, ai cam rămâne, practic, în fundul gol!”

 ***

Rod frumos, Liliana Angheluță

Tata ne-a crescut, dar nu făcut!

Se-ndrăgostise de femeia aceea care ne era mamă, văduvă la 30 de ani!

Şi din dragostea asta şi-a suflecat mânecile cămăşii, a început să sape grădina unei case care nu era a lui, să cumpere jucării, bomboane şi caiete unor copii care nu erau ai lui, să-i ducă la doctor şi să vină la şedinţele cu părinţii.

Le-a mai luat şi căţel, îi ducea în parc, la cinema şi-i învăţa reguli şi principii!

Tot din dragoste a pus flori, a plantat meri, zmeură şi caişi; a crăpat lemne şi a tencuit, a vopsit gardul şi ferestrele din lemn, a dăruit cămării rafturi pe care femeia lui să aşeze borcanele cu gemuri sau murături, a cules şi semănat tot ce se putea culege şi semăna.

Mama îi făcea cafeaua dimineaţa şi se-ngrijea să-i facă ciorbă acrişoară şi salată de vinete, îi călca cămaşa aia ale cărei mâneci el le suflecase înainte.

Uneori îşi zâmbeau! Uneori se certau!

Uneori mama îmbrăca o rochie albă cu nişte flori roşii; aia îi plăcea lui şi-şi privea femeia mulţumit.

foto:  D’Alessio Nicola

Uneori aduceam noi carnetele de note şi iar se umfla de mulţumire!

Pentru că asta e dragostea, cred: să construieşti, să ridici, să semeni spre binele celuilalt!

Şi, atunci când te uiţi în urmă sau în oglinda aceea în care se vede totul, să poţi spune că ai rodit frumos!

***

Madrugada, Cezara Popescu

Madrugada e un cuvânt pe care l-am auzit în tot felul de cântece. Și nu m-am prins ce înseamnă, deși am ureche muzicală la limbi străine. Așa că l-am căutat în dicționar. Înseamnă zori; dimineață. Si nu m-am mai gândit la sensul sau la sonoritatea cuvântului pîna într-o seară rece de noiembrie când, cuibărindu-ne unul lângă celalalt într-o mașină cu motorul pornit, el a schimbat CD-ul. A pus un album rock, indie-rock.

Suna mișto. L-am întrebat cine cântă. Madrugada. E o formație din Norvegia. Madrugada? am zâmbit eu. Nu știa exact ce înseamnă, așa că i-am spus.

S-a apropiat și m-a sărutat lung, chinuitor. Și-n noaptea aceea rece și albicioasă am rămas în mașină, și piesele de pe Industrial Silence s-au derulat una după alta pe repeat, impregnându-ne memoria emoțională; nici unul din noi n-a mai schimbat muzica…. Iar în noaptea aceea în care luna ne bătea în parbriz, albind umărul meu dezgolit și buzele lui calde, zorii ne-au prins în mașină, iubindu-ne.

„You and I, in time… We’ll shine.” N-am înțeles niciodată cum pot doi oameni care ascultă versurile astea la nesfârșit, într-o singură respirație, să se despartă vreodată. Și n-o să găsesc explicația în niciun dicționar.

Am trecut, luni mai târziu, pe drumul acela. Și-am văzut pentru prima dată poarta de fier forjat si zidurile solide ale clădirii lângă care am stat, în lumina clară a dimineții. Pentr-o secundă, mi-a stat inima. Și-n mintea mea cineva a apăsat play: I have a cry, I have a cry and I will not be contained... Am pus piciorul pe accelerație și mașina a glisat, fugind de amprenta muzicală a primei nopți de dragoste, de începutul unei iubiri – mai departe. Se făcuse ziuă de-a binelea.

***

Macul roșu din inima mea, Cori Anton

Oricâte sluţiri aduce omul acestei lumi prin faptele sale rele, lumea rămâne tot frumoasă şi această frumuseţe nu poate fi biruită. Cum am putea birui creaţia lui Dumnezeu? Din frumusețea acestei lumi fac parte și câteva victorii supreme: iubirea dintre părinți și copii, iubirea pe care le-o poartă Dumnezeu oamenilor și iubirea dintre femeie și bărbat. Dintre toate acestea, vreau în penultima zi din an să-i dedic câteva rânduri iubirii pe care i-o port bărbatului din viața mea. Acum nu mai e imaginar. E real, și e al meu.

Dintre toate darurile cu care a intrat in viața mea, bucuria de-a trăi și râsul lui răsunător i le recunosc dintr-o mie de bărbați. Râsul lui mereu mi s-a părut că a venit în viața mea pentru a zbura înapoi în timp, până la primul bărbat care m-a rănit vreodată. Și l-a răzbunat pe acela, și pe alții care nu au știut să străbată drumul până la mine, indiferent de anotimpuri.

Cu cel de-acum vreau toate anotimpurile, dar, mai ardent îmi doresc să ne facem multe amintiri din verile noastre. Din grădinile suprapuse ale inimii vii tu dimineaţa şi seara şi în toată ziua şi în toate zilele. Vii cu un surâs care înfloreşte bujorii. Şi priveşti cu ochii aceia iubiţi de licurici mari de vară şi de visul nopţii ei.

Și, ca să împlinesc un vis adolescentin, mi-aș dori într-o iarna geroasă, sub un cer înstelat, ca barbatul meu să închirieze o sanie trasă de cai, în care, înveliți în pături groase, strânși unul în celălalt, să străbatem ținutul alb al nădejdilor noastre. În inima mea ar inflori atunci un mac în plină iarnă.

***

Împreună la bine și la rău, Valeria Haș

DEX – ÎMPREÚNĂ adv. v. concomitent, paralel, simultan, totdeodată, totodată.

Este un text pe care îl poți scrie pe de-a-ntregul adevărat, abia lângă final. Da, Acela!

Abia atunci știi dacă ai fost împreunat cu tot și toate ale tale, cu ființa care în timp, ți-a devenit aer de respirat, hrană de crescut din tine și din ea. Și întotdeauna din amândouă sensurile. Este atunci când cealaltă bucată din Dumnezeul tău a fost timp verificat, păstrat în bună stare de perechea-ți din balansoarul numit viață de cuplu.

Abia când drumul din urma voastră este mai lung decât cel dinainte. Abia atunci știi dacă ai ai fost jumătate din acel ceva ce nu se întâmplă, ci se câștigă cu efort și credință din ambele părți. Da, cu efort.

Când mâna-ți zbârcită rămâne caldă pentru că este adăpostită în a celuilalt, pe care tu o recunoști nesmintit după textură. Cu ochii sufletului.

Mâna aceea care, vreme nemăsurată de egoism și vârtejuri, mai multe ți-a dat decât ți-a cerut.

Mâna în care ai pus întotdeauna din proprie voință, tot ce ai avut mai de preț și n-ai regretat.

Mâna care ai certitudinea că nu te va lăsa însetat când ai neputințe de neocolit.

Mâna cu care ai ținut împreună umbrela pe soare sau sub ploi.

Mâna aceea care te-a trecut dincolo de șanțuri, de bălți sau de deșerturi…

Este posibil să nu fi simțit mereu la fel, dar per total, dacă în cuibul vostru este mai multă pace decât în lumea exterioară, dacă încă mai aveți ce vă spune, dacă vorba vă este însoțită adesea de zâmbet, dacă ochii voștri se umezesc de drag și recunoștință când vă priviți, dacă oamenii vă cercetează cu uimire umerii apropiați în plimbarea din parc… atunci, spre capătul drumului, e semn că n-ai fost singur măcar o bucată din timp. Că ați trăit concomitent, paralel, simultan, totdeodată, totodată.

Există? Am auzit că da.

***

Mihaela Mureșanu

Ce înseamnă să trăiești cu cineva. Automat m-am gândit la locuirea unui spațiu. Să trăiești cu cineva, adică să ai o relație cu cineva. O relație poți avea și cu un spațiu. Când mi-am cumpărat locuința, m-am gândit să locuiesc un timp în ea înainte de a o renova. Este un spațiu atipic, cu trăsături personale foarte interesante pe care nu aș vrea să le stric sau să nu le pun în valoare cu o renovare clasică. Mi s-a părut că, dacă îl voi locui un timp, fără să intervin foarte mult în el, voi stabili o relație cu spațiul și voi găsi metoda optimă prin care să-l pun în valoare. Dar voi putea să fac asta pentru că este vorba de o proprietate, este casa mea. De multe ori uităm că celălalt nu este proprietatea noastră, chiar și atunci când ne este iubit(ă) sau soț(ie).

Cred că atunci când trăim cu cineva cel mai important este să ne abținem să intervenim în celălalt. Să intrăm și să așezam lucrurile cum credem noi că ar trebui să stea, să ne abținem să facem curat, să ordonăm, să-l facem pe celălalt să funcționeze după regulile noastre. Ce cred că nu ar trebui să uităm atunci când trăim cu cineva, este că suntem oaspeți, nu proprietari, că ni se permite să stăm pe canapea, nu să-i schimbăm locul unde credem noi că ar sta mai bine, că putem uda florile sau chiar aduce altele noi, doar dacă ni se permite, nu pentru că știm noi ce e mai bine pentru celălalt.

După doi ani încă nu știu cum ar fi mai bine pus în valoare spațiul din casa mea. Cum aș putea ști cum trebuie organizat spațiul intim al cuiva? Cum aș putea lăsa pe cineva să-mi mute mobila prin suflet?

***

Marilena Guduleasa

La prima vedere ar fi trebuit să fie un subiect ofertant acesta: cum e să fii/ să trăiești cu cineva. Și totuși am stat mult să mă gândesc, dacă o mai fi rămas ceva de spus. Ceva nespus.

Am prieteni căsătoriți, divorțați, separați, celibatari. Care au schimbat relațiile mai des decât ciorapii sau care au rămas în câte-o combinație fatală, deși niciodată nu s-au declarat fericiți.

Nicio poveste nu seamănă cu cealaltă, nici măcar cele simple de tot, lipsite și de expozițiuni și de deznodăminte spectaculoase.

De ce mi se pare mie că mai toți cei care își pun status la Facebook, legat de viața lor amoroasă, “It’s complicated”, de fapt își complică singuri existența?

Mă întristează discuțiile despre cum ar trebui să muncești și să lupți pentru o relație. Să te reinventezi și să devii expert în disimulare și manipulare.

La polul opus sunt cei care pretind că o relație perfectă este cea în care nu mai încui ușa de la baie în urma ta. Cum ar veni, nici măcar secretul propriei excreții sau digestii să nu mai simți că ar trebui să-l ții doar pentru tine.

Cred că oricât ți-ai dori să-ți construiești singur o relație solidă, dacă nu ți-e menit va fi sortit eșecului. Tot ce vei clădi ziua se va nărui noaptea. Prea multe cazuri știu și în care, oricât de mult s-ar fi străduit să renunțe unul la celălalt, le-a fost pur și simplu imposibil. Unii și-au distrus chiar viețile din pricina asta.

Încrâncenarea, în ambele sensuri, nu duce la nimic bun.

Nu te poți programa să funcționezi într-un angrenaj în care nu ți-e locul și rostul. Nici nu poți schimba un carusel cu altul, la nesfârșit, alegând în care să te învârti după impresia artistică de moment.

Felul în care își definește Carrie căutările mi se pare edificator pentru multe alte femei singure, în ciuda faptului că sunt realmente fabuloase:

“I’m looking for love. Real love. Ridiculous, inconvenient, consuming, can’t-live-without-each-other love.”

Sunt întru totul de acord că dragostea adevărată îți dă rosturile peste cap, că poate părea ridicolă, caraghioasă în ochii altora. Dar… “consuming”?

A fi cu cineva posibil să te și consume, epuizeze. “Ca pe-o lămâie veche, storcând-o tot mai tare”.

De trăit, însă, n-ai cum trăi într-o asemenea relație, nu pe termen lung. Seamănă cu un soi de masochism.

Cu mai bine de jumătate de secol în urmă, mama mea, pe-atunci o adolescentă timidă, și-a pus busuioc sub pernă în noaptea de Sf. Andrei. L-a visat pe tatăl meu, deși de-abia îl cunoștea. Mai că nu s-a mirat atunci când el a venit s-o pețească. I s-a părut absolut firesc ca visul să se continue în viață.

La fel îmi amintesc și eu cum mi-am văzut ursitul, trecând pe lângă mine fără să mă observe, prins fedeleș cu ale lui, altele decât ale mele. Mi-a fulgerat prin minte gândul că eu voi fi cu omul acela: o certitudine de-o clipă, transformată într-una pe viață.

Da, sunt într-o relație stabilă de 25 de ani, ceea ce o califică drept “real love”.

Da, este primul (și până acum singurul) bărbat din viața mea, deci pot bifa și “ridiculous” pe listă.

Am trecut prin nici nu mai știu câte crize conjugale, care nu ne-a putut despărți, în ciuda faptului că statisticile nu erau de partea noastră și singura explicație pe care-am ajuns să o acceptăm, să ne împăcăm cu ea, a fost că ne încadrăm fără speranță în categoria “can’t-live-without-each-other love.”

Îl mai întreb câteodată dacă mă mai iubește. Îmi răspunde că da, iar eu știu că minte: nu mă iubește, e în mine. Așa cum și eu sunt în el. Ne-am transformat, în timp, într-un fel de ființă fantastică, jumătate femeie/ jumătate bărbat. Un soi de hibrid.

Asta nu înseamnă că nu se mai întâmplă să stăm, el la un capăt al orei, iar eu la celălalt, iar cuvintele să zboare între noi ca un vârtej aproape văzut.

Am mai spus-o, cândva. Nu-i bai, dacă am s-o repet: dragostea adevărată nu “doare”. Nu-i o bătălie sângeroasă pentru inima cuiva. Nici un lung șir de renunțări, sacrificii, umilințe. Nu te consumă, te hrănește. Nu te strivește, te ajută să crești.

Cum e să fii/ să trăiești cu cineva? La fel de simplu și de normal cum e să trăiești tu, cu tine.

Deși știu că citatul de mai sus este cel care a făcut furori și-a aprins imaginația femeilor în căutarea dragostei adevărate, al meu este altul:

“The most exciting, challenging and significant relationship of all is the one you have with yourself. And if you find someone to love the you you love, well, that’s just fabulous.”

Nu cred că avem “datoria” de a fi fericiți, ori că ne-am putea cocoța pe acoperișul lumii plătind un preț, oricare ar fi el.

Ne-am născut să fim fericiți. Avem atât de multe daturi de care nu suntem conștienți! Iar unul dintre ele este să iubim și să fim iubiți pentru ceea ce iubim. Atât de simplu.

***

Mirela Voicu

Tema asta e relativă. Poți să trăiești cu cineva, dar să nu trăiești cu nimeni. Poţi să fii cu cineva, dar de fapt să fii doar cu tine. E o chestiune de egoism. Eşti cu cineva pentru că e comod să ştii ca are cine să-ţi spele maşina când tu n-ai chef s-o faci. Ai pe cineva care să-ţi lase bilet pe frigider că ţi-a expirat rovinieta. Iar tu ai dureri de cap imaginare atunci când n-ai chef de hârjoneală. Înjuri în gând în fiecare seară sau dimineaţa când tre’ să te scoli să calci cămaşa, deşi eşti conştientă că în tot acest timp domnul îţi curăţă maşina de zăpadă. Ai chef să stai singură când el își cheamă prietenii acasă la o bere şi rânjeşti tâmp, remuşcată fiind că ai spart banii la mall cu fetele. Te enervează să găseşti în maşina de spălat ciorapi desperecheaţi şi nasturi rupţi. Dar îţi place când vii acasă şi găseşti masa pusă. Are cine să schimbe becul din hol şi el e civilizatul, finuţul care nu se ceartă cu vecinul care ţi-a inundat tavanul din colţul livingului. În timp ce tu eşti nebuna blocului. Îţi pui poalele-n cap că te-ai săturat să zugrăveşti în fiecare an doar pentru că pe vecin îl doare’n bască de apa din balcon. Aparent e un echilibru. Dai, primeşti. Nu există iubire, ci doar dovezi de iubire. Când ele nu mai există, pleci la mă-ta. Că la mă-sa e el.

***

Femeie de an nou, Monica Berceanu

Am citit ”A fi/trăi cu cineva” și mi se cam zvârcoliră amintirile în pântec, în suflet și-n ochi, și le potolii cu câteva lacrimi dulci, de amare ce-mi fuseră eșecurile ce le-am fabricat dintr-o certitudine absurdă de-a da iubirii definiția cea mai prostă din lume: ”simțirea de-a nu putea respira fără el!”

Femeia asta ce-am devenit după lungi ”internări în spitale de nebuni” (ăia cuminți) și femeia aia ce-am fost se întâlniră acum, în prag de An Nou, și se luară la ceartă fără frica de-a degenera în vreo despărțire cu cântec… una de alta! Femeile astea două, ce-am fost și ce-am devenit, se îmbrățișară acum 2 minute lăcrimând pentru ce-a fost și ce este și deciseră să lase naibii orgoliile și să recunoască o dată că ce deveni-vor peste timp nu se știe, dar se știe că fi-vor exact ce își vor da voie să fie.

Adecă muieri ce vor ști că Dragostea scrisă cu literă mare nu e fluturaș în stomac și vis erotic transformat în realitate, ci fluturaș în mână căruia-i dai drumul în suflet și de acolo zboară pe unde găsește vreun loc liber într-o noapte în care bărbatul ți-a venit acasă fără flori, fără vin și fără pasiune, doar cu un dor de Acasă pe care numai tu i-l poți potoli.

Mi-aduc aminte de mine în vremuri apuse, când eram convinsă că nu voi face niciodată greșeala de a fi ca mama: femeie de casă, de ciorbă, de dulce. Ci fi-voi una independentă și sigură pe ea, așa încât să nu depind de vreun nemernic de bărbat ce mă va lovi și înșela. Și când mă uit în urmă cu câteva luni, la ce devenisem, tocmai eu, aia ce striga răspicat că nu voi slugi eu vreunui nemernic care știe doar să stea cu burta plină și să ceară, îmi fuge lacrima de dor de el și-mi scrie realitatea bolduit: ”Femeie, dragostea a făcut din tine femeia de casă, de ciorbă și de dulce. Ai ajuns și tu, fir-ai a naibii să fii, să faci un dulce pe care l-ai amărât întâi lăsându-l prea mult la cuptor, dar care a fost primit nu ca pomană, ci ca mulțumire de bărbatul acela frumos, care ți-a spus că e bun pentru că e făcut de tine. Ai ajuns și tu, femeie revoltată, să miroși a ceapă și-a șnițel, a gospodină și-a femeie, și uite că ți-a venit și ție rândul să înveți că dragostea te face de casă, nu bărbatul care-ți ordonă: Fă-mi!

Ești frumoasă, fraiero, așa nearanjată și neparfumată de dimineața până seara, chiar dacă până vine el acasă vorbești cu pisoiul și te cerți cu el că sare de pe frigider exact când tu pui la cuptor prajitura. Și-ți sare inima din piept de spaimă și mai să-ți sară tava din mână. Și râzi de tine apoi, luând pisoiul în brațe, că n-ai făcut în viața ta ce faci acum, dar acum nu e atunci. Și tare-ți vine dor de el, și frumos îi spui lui Tom-pisoiul că stăpânu-său e un nebun frumos și habar n-are că dragostea te-a făcut să-l aștepți acasă cu frică rece, pe bărbatul cald ce e!

Ești femeie independentă, proasto, așa dependentă de brațele lui, de ochii lui, de ”Mulțumesc-ul” lui! Doar că acum trăiești realitatea de a face în casă pentru că iubești, nu pentru că așa trebuie! Tu, femeia ce câștigă cât el, muncește cât el și dorește cât el, îți dai acum seama că VALOREZI cât el doar atunci când dependența de el te face independentă, nu invers! Înveți și tu, revoltato, că femeia pune murături și congelează pătrunjel pentru ierni geroase în brațe călduroase și în sfârșit ești fericită că ai pentru cine să faci toate câte vedeai la mama ta. Diferența e că ea făcea din datorie că n-avea unde să se ducă, tu faci din dragostea de-a nu VREA să te duci în altă parte. Ai trăit pe propria piele adevărul că cea mai fericită femeie e aia care câștigă suficient încât să-și permită să plece oricând, care ALEGE insă să n-o facă pentru că dragostea…

Trăiești și tu, pentru prima oară în viața ta, nebună frumoasă ce ești, fericirea că a-i sări în brațe bărbatului tău când ajunge acasă nu se compară cu toate fericirile dăruite de prietenele tale obsedate de genți de firmă și cizme de mall. Vezi și tu acum, pentru prima oară că nu ai fost o proastă urmându-le exemplul, ci o femeie deșteaptă ce și-a ales exact bărbatul care s-o determine să fie de casă nu ordonând, ci iubind. Să te felicit, fraiero, că ai suferit muncind pe brânci să ai, ca să nu depinzi de vreun nemernic ce vine mort de beat acasă și doritor de sex aburind a alcool și-ai ajuns în brațe de bărbat care a pus de o parte paharul pentru o prăjitură arsă și a luat în mână aspiratorul pentru că știe că ție nu-ți place treaba asta, așa cum lui nu îi plac altele. și vă-mpărțiți acum fiecare partea de casă de care să aveți grijă. Și uite, femeie, că dragostea e alegere și nu fluturași în stomac. Alegerea de a lăsa când alții cer, de a da cînd alții iau, de a face când alții stau.”

Și plină de lacrimi la monologul ăsta dur, dar adevărat al rațiunii mele, mă strâng în mine și-i mulțumesc lui, așa neAL MEU cum e, și așa al alteia ce-a devenit, că m-a învățat să fiu femie cu adevărat, deși nu suficient de bună încât să poată trăi o viață lângă mine. Așa neperfectă cum sunt, îi mulțumesc că a scos din mine partea frumoasă pe care n-am scos-o niciodată de frica învățată de la mama că femeia trebuie să facă totul ca bărbatul să n-o lase cu cu*ul în stradă.

Îi mulțumesc mamei că m-a învățat, deși din alte motive, să muncesc să nu depind de nimeni. Și uite că așa am și independență și dependență sănătoasă de dragoste ce trăiește chiar dacă bărbatul acela veșnic nemulțumit de mine nu mai trăiește cu mine.

Mulțumesc, Doamne, pentru șansele din care am învățat că femeie nu e sclavă, ci parteneră, și că bărbatul nu e stăpân, ci un Tom-pisoi care sare calul uneori exact când mi-e lumea mai dragă, dar cu care râd de sperietura ce-am tras-o și de mână cu care merg să cutreier munții și magazinele să cumpărăm fericire!

Așa să-ți dea Dumnezeu și ție, femeie de AN Nou, înțelepciunea de a vedea că dragostea e alegere grea, dar singura ce te împlinește! Că gențile de firmă și cizmele de mall nu-ți vor aduce niciodată împlinirea bărbatului ieftin ce-l ai în brațe în nopți reci! Pe care însă nu l-ai vinde pentru nici o bogăție din lume nu pentru că e perfect, ci pentru că din dragoste a spălat o farfurie și ți-a făcut o pizza pentru că te-a simțit obosită când ai intrat pe ușă!

***

Hommage à Nichita, Adriana Manolică

Ce minune că eşti, ce mirare că sunt… scria atât de pios Nichita cândva… secolul trecut! Cam pe atunci îl întâlneam şi eu pe Mircea, cel ce avea să-mi fie alături timp de jumătate de secol! Atunci, poate, verbul a iubi avea o greutate aparte. Despre a iubi şi despre a fi iubit aş vrea să scriu acum, în prag de An Nou.

A fi sau a nu fi cu cineva? Aceasta nu e o întrebare corectă, cel puţin în cazul meu. Pentru mine există doar prima jumătate şi doar o afirmaţie, nu o interogare. Am ezitat mult să dau un răspuns, pentru că orice aş fi scris ar fi părut desuet. Acum când toţi scriu despre lacrimi şi suspine, despre dragoste neîmpărtăşită, despre valoarea mea, valoarea mea, despre amante şi amanţi… Vin eu, o provincială din Iaşi, să spun că dragostea adevărată există… Ajung să spun că sunt o abatere, o anormalitate, deci, poate, ar trebui să tac… sau să nu tac? Abia aceasta este întrebarea!

Suntem în prag de Nou An. Suntem în prag de Nou, de Schimbare, de Renaştere şi poate suntem şi în căutare de o Stea Polară a existenţei noastre. Poate că vrem mai mult sau, măcar, vrem o direcţie. UNU sau DOI? E vremea lui UNU sau e vremea lui DOI? E şi asta o întrebare! Abia la asta aş vrea să răspund, pe exemplul lui NOI DOI din viaţa mea! Nu suntem noi reperul universal, ci suntem doar o poveste adevărată de dragoste împărtăşită. Şi, dacă tot e vremea poveştilor…

Un el blond cu ochi albaştri, student la Electronică, întâlneşte o ea, blondă cu ochi albaştri, studentă la Economie. Dragoste la prima vedere! Patru ani mai târziu au spus DA, devenind astfel părinţi cu acte în regulă a trei copii blonzi cu ochi albaştri. Anul acesta au aniversat 20 de ani de la acel DA şi ştiţi ce au primit în dar? Încă 20 de ani! Doamne ajută!

În existenţa lor banală nu a fost zi de la Dumnezeu în care să nu râdă sau să nu ofteze, să nu tacă şi să asculte sau să vorbească şi să explice. Au fost oare dispute? Cum să nu?! Dar au înţeles la timp că adevărul nu e niciodată de partea lui UNU, ci e de partea lui DOI. Când spunem că adevărul e la mijloc, înseamnă că în poveste este deja vorba despre DOI. Şi astfel, au înţeles şi că pacea, echilibrul şi armonia rezultă din DOI. Ei trăiesc, astfel, în viaţa lor banală pacea, echilibrul şi armonia. Nu a apucat încă vreodată să apună soarele fără să îşi spună măcar o dată pe zi desuetul te iubesc… Sunt oameni, ca oricare dintre noi! Viaţa lor e despre ei şi despre ai lor. Povestea lor încă de scrie, iar ei sunt autorii. Anonimi pentru restul, dar unici şi originali pentru ei. Ei nu sunt celebri, nu sunt bogaţi, nu sunt decât EI – şi asta înseamnă un întreg Univers! Anul 2015 le va aduce un sfert de veac de lipsă de singurătate. Un sfert de veac de NOI, în loc de EU, dar şi planuri pentru viitorul sfert de veac! De fapt, sunt planuri atemporale, pentru că sunt dintotdeauna pentru totdeauna. Eu încă mai visez la straturile mele de salată pe care le voi creşte într-o seră de lângă casă, iar el la o excursie în jurul lumii. Dar salata ar fi pentru toţi cei cinci membri ai familiei noastre mari, iar excursia, aşijderea, pentru noi doi pus încă trei căpuşoare blonde… Planurile noastre dalbe, planuri de lumină…

Credeţi în DOI! Credeţi cu toată fiinţa voastră în dragoste! Credeţi în tot, nu în jumătăţi de măsură! Credeţi în căminul cald, populat de părinţi şi copii, uniţi prin mai mult decât un nume de familie! Credeţi în vise împărtăşite, în planuri menite să reziste schimbărilor vremurilor! Credeţi în voi şi în cel de lângă voi! Credeţi în plural, nu în singular! Viaţa nu a fost făcută să fie străbătută de fiinţe solitare. Dar, pentru a deveni DOI, trebuie să renunţaţi la orgoliile lui UNU. DOI înseamnă armonie, echilibru şi iubire, nesfârşită iubire. DOI înseamnă mai mult decât UNU, este UNU plus UNU, dar în care niciunul dintre cei doi nu mai poate fi doar UNU. Odată ce l-ai cunoscut pe DOI, UNU nu mai poate fi o opţiune. Iar când mai apar şi fiinţe firave ce completează adunarea până la cât alege Dumnezeu, atunci UNU plus UNU e mult mai mult decât DOI!

Deci, vin cu sfială să continui ce a spus cândva Nichita: e o întâmplare a fiinţei mele, dar şi a fiinţei tale, iar fericirea dinlăuntrul fiinţelor noastre este mai puternică decât mine şi decât tine laolaltă. Suntem două cântece diferite, două culori ce nu s-au văzut niciodată până acum 25 de ani, dar ce combinaţie unică şi magică au născut! Ce minune că sunt, ce mirare că eşti şi ce şansă că minunea că sunt a întâlnit mirarea că eşti!

Citiţi şi

Dragostea, compasiunea și blândețea

6 semne că relația se apropie de sfârșit

Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.