„Tănase era om simplu şi de bunăvoință. Avea un suflet angelic şi ajuta pe toată lumea; fluviul de aur care curgea fără încetare la casa Teatrului „Cărăbuş” nu se oprea în buzunarele lui. Omul devenise o instituție națională. Era cel mai mare afiş din țară şi, în acelaşi timp, actorul primit cu cele mai furtunoase aplauze. E drept că nimeni nu spunea ca el cupletul, dar publicul îl ovaționa înainte de a-l auzi spunând. De altfel, la casa de bilete a teatrului se întâmplau scene de un nemaipomenit pitoresc. Se prezentau oameni care nu ştiau nici să citească, nici să scrie. Și cereau, de exemplu, douăzeci şi cinci de bilete. Știți, venim cu nunta tuma de la Băneasa. Ne trebuie pentru duminică.
Tănase nu se deosebea în multe privințe de publicul lui. Avea naivități dezarmante, şiretenii de copil şi un instinct artistic de o nemaipomenită siguranță. Înalt şi spătos, avea un cap care părea sculptat într-o preistorică ciupercă. Nasul îți ieşea în întâmpinare de sub ochii demonici; pigmentată de vârsat, pielea părea croită din alt material decât cel obişnuit, omenesc. Tănase vorbea puțin, dar cu mult duh. Nu avea darul de a povesti, dar îl avea pe acela de a întrerupe. Când îi scriam viața la România, îl vedeam aproape în fiecare zi, acasă, pe strada Puțul cu plopi, sau la Săftica, în culise la „Cărăbuş”. N-avea memorie şi încurca lucrurile. Istorisea mult cu gesturi, cu interjecții, cu jocuri de fizionomie. Până la urmă, atent la cum joacă mai mult decât la ce spune, mă stricam de râs. Și, odată rămas singur, suplineam cu imaginația golurile vaste pe care le lăsau poveştile lui din trecut, fiindcă tiparul nu ştie de glumă; a doua zi trebuia să apară pagina şi, ca să apară, „mort-copt”, trebuia s-o scriu.
N-am să uit niciodată cu câte pregătiri m-a dus la Săftica să-mi arate, în curtea frumoasei vile pe care o construise, „o surpriză extraordinară.” Era vorba de un bordei. „Aşa cum a fost al nostru. Fii atent. Nimic nu lipseşte…” Și cu emoție de nedescris, a început să-mi arate paradisul pierdut al copilăriei lui moldoveneşti. Atunci n-am fost prea atent la tot ce spunea. Eram prea tânăr ca să-l înțeleg, aşa cum îl înțeleg astăzi.”
Citat extras din cartea “Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino”, pe care o puteți descărca de aici.
Și o poveste despre contele de Techirghiol…
“Marele actor Constantin Tănase a fost iremediabil îndrăgostit de apele sărate ale Lacului Techirghiol, iar în oraşul legendarului Tekir el şi-a lăsat o parte din suflet. A pus bani pentru temelia unei biserici ce poate fi adimirată şi vizitată şi astăzi, a construit Căminul Cultural ce îi poartă acum numele şi a ridicat Sanatoriul pentru artişti Scena, un stabiliment balneo-climateric de odihnă şi relaxare, pe care l-au vizitat de-a lungul timpului mari personalităţi ale teatrului românesc. El însuşi şi-a luat ca pseudonim acest titlu, de conte de Techirghiol, semnând astfel diverse creaţii şi scrisori.
Tănase era extrem de iubit în Dobrogea, jucând întotdeauna cu sala plină, indiferent de locaţie, fie că aceasta era la Techirghiol, la Constanţa sau în alt oraş al provinciei istorice. S-a întâmplat acest lucru din 1908 şi până în anii 40, când steaua sa ajunsă la apogeu, urma să fie stinsă brusc, în condiţii încă neelucidate. (n.r.despre moartea sa din 1945 se spune că ar fi fost vinovaţi sovieticii pe care îi ironiza adesea în cupletele sale). Veselia şi umorul lui Tănase punea adesea în umbră talentul altor mari artişti români, pentru care Dobrogea era o destinaţie obişnuită. I s-a întâmplat şi marelui compozitor George Enescu.
Acesta obişnuia să vină adesea la Constanţa, unde era primit cu entuziasm de sute de melomani ce umpleau la refuz sala teatrului Elpis. Într-un an, Enescu a venit în bătrânul Tomis pentru un nou concert, ale cărui bilete fuseseră deja epuizate cu mult timp în urmă. A urcat pe scenă, pregătit de un nou recital, dar a descoperit că sala era aproape goală, doar vreo 20 de persoane fiind prezente pentru a vedea concertul Marelui Maestru. Stupefiat, Enescu şi-a ţinut reprezentaţia, dar a jurat să nu se mai întoarcă la Constanţa niciodată, simţindu-se jignit de această “lipsă de respect”.
Ce se întâmplase însă? Nimic mai simplu. Când deja biletele la Enescu fuseseră cumpărate de constănţeni, Tănase luase decizia bruscă de a ţine, din scurt, un recital în oraşul de la Malul Mării. Venise cu trupa de revistă Cărăbuş pe scena Teatrului Tranulis (actual Fantasio, înfiinţat de grecul Demostene Tranulis). Mari fani ai lui Tănase, constănţenii au uitat de biletele luate la concertul lui Enescu şi au umplut la refuz sala în care era spectacolul de revistă. Contele de Techirghiol nu şi-a dezamăgit fanii şi a oferit un spectacol extraordinar, care nu a fost uitat niciodată…”
Bibliografie – Analele Dobrogei 1930-1931, serie veche
Sursa acestei povești, aici.
Citiţi şi
Bătălia de la sfârșitul călătoriei: Eugene O’Neill și Carlotta Monterey O’Neill
