Sper ca această scrisoare să te găsească… şi atât.
Să te găsească aşa cum te-am găsit şi eu, deşi nu te-am căutat. Ce credeam oare că am descoperit? Am avut impresia că sunt specială, că tu eşti deosebit. O, da! Chiar eşti, dar aş fi preferat să nu aflu asta pe propria-mi piele, pe propriul meu suflet deja greu încercat de nenumărate ori.
Clişeu sau nu, la început mi-ai fost balsam, mi-ai fost antidotul depresiei şi raza de soare din zori şi din orice moment al celei mai întunecate zile. M-am aruncat în braţele tale ca sinucigaşul în ape învolburate de pe cea mai înaltă stâncă, dar atunci nu ştiam ce fac. Credeam că mă arunc în vâltoarea pasiunii şi că doar aşa o pot gusta, că doar aşa pot simţi că trăiesc. M-am îndreptat spre tine precum condamnatul către ghilotină, căci în adâncul sufletului ştiam că-mi vei fi călău.
M-ai cuprins pe de-a-ntregul, iremediabil. Ţi-am simţit văpaia şi m-am lăsat atrasă pentru că trebuia să mă mistui. M-am perpelit clipă de clipă, am ars mocnit săptămâni întregi – care-au părut veacuri -, căci orice secundă de dor părea nesfârşită.
Mi-am aruncat sentimentele la grămadă, pe toate odată şi am aşteptat să încolţească iubirea şi în sufletul tău. Bănuiam, dar nu am vrut să accept, că eşti pustiit. În vidul tău, tot ce-am oferit a rătăcit haotic până s-a întors ca bumerangul şi m-a lovit direct în inimă, puternic, tăios. Aşa am aflat că tot ce ţi-am dat se transformase în amărăciune. Am primit-o pe toată, fără să o pot opri. Atunci te-am simţit, te-am văzut clar şi nu te-am mai vrut, căci nu mai erai cel de care m-am îndrăgostit. Am iubit o iluzie şi încă o mai iubesc. Încă mi-o mai amintesc şi tânjesc după ea.
Tu, dragul meu străin, eşti de neiubit. Eşti un cumul de frustrări şi regrete. Eşti un robot programat să atragă, să îngenuncheze iubirea şi să o absoarbă fără să ofere în schimb nimic mai mult decât ambalaje goale. Eşti obişnuit să-ţi creezi bibelouri pe care să le ţii pe raft cuminţi şi curate, iar din când în când să vii şi să le amăgeşti că le dai viaţă.
Eu n-am putut fi bibelou. Prin venele mele clocoteşte viaţa şi am preferat să mă sparg în bucăţi şi cu răbdare să mă adun la loc în carne şi oase, dar, mai ales, în suflet. Voi fi din nou întreagă, deşi urmele tale vor rămâne trasate adânc în fiecare părticică din mine. Le voi masca eu cumva…
Tot ceea ce ştiu este că eu, spre deosebire de tine, pot iubi chiar şi aşa. O voi face din nou cu o forţă şi mai mare. Mai ştiu că nu voi mai putea iubi un străin, aşa cum te-am iubit pe tine. Nu mă voi mai păcăli că iubirea mea poate topi gheaţa din sufletul cuiva, ca să scoată la iveală omul pe care sper să-l găsesc. Speranţele sunt uneori doar iluzii.
Rămâi cu bine, străine!
Guest post by Aurora Buleandră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
