După fiecare serbare de sfârșit de an școlar, drept răsplată pentru coronița câștigată, primeam de la părinții mei un cadou. Întotdeauna ceva care „să-mi folosească”. De cele mai multe ori au fost cărți. În clasa a III-a însă, am primit un ceas de mână. Frumos ceas, cu cadran vișiniu și ace aurii.
Doaaaaamne, ce mândră am mai fost. Și cât îl iubeam, cu greu mă stăpâneam să nu stau cu mâna pe sus și să strig „lumeeeeee… ia te uită ce am eu”!
Așteptam sfârșitul anului școlar ca pe o sărbătoare. Singura sărbătoare cu cadou, că alte cadouri nu primeam. Nici de ziua mea. Târziu am aflat că zilele de naștere se sărbătoresc. Și că primești cadouri de ziua ta. Eram la liceu deja, când cu mirare am aflat asta.
Dar ceasul acela, nici azi nu l-am uitat.
Vacanțele le petreceam la țară, la bunica. Împreună cu verii și verișoarele mele făceam tot felul de năzbâtii. Era cu adevărat bucurie pe atunci, vacanța.
Pe una, cea din clasa a IV-a spre a V-a, n-am s-o uit niciodată. E vacanța din care am ieșit cu mândria șifonata rău. Și fără ceas.
Ținusem neapărat într-o zi să merg cu unul din verii mei, undeva pe un deal, cu vitele la păscut. Cred ca erau vreo cinci sau șase vaci, fiecare cu vițelul ei. Vărul meu, Gicu, era mai mare cu șase ani decât mine și cred că nu prea mă suferea pe atunci, mai ales că el nu avea ceas. Și nu scăpa nicio ocazie să râdă de mine. M-a alergat după vacile alea toată ziua, de mi-au ieșit ochii, ca să nu-mi mai doresc niciodată să mă țin după el. M-a speriat cu povești cu șerpi uriași, șopârle, lupi, vulpi și urși, toate mâncătoare sau răpitoare de oameni, dar mai ales de fetițe, că luni la rând am avut coșmaruri cumplite legate de poveștile lui, din ziua aceea.
Însă grozăvia care avea să mă lase fără ceasul care mă făcea să mă simt cea mai tare, abia după asta avea să urmeze…
Mai spre seară, aproape de ora cinci, niște nori negri, grei și foarte aproape de pământ, s-au adunat dintr-o dată pe cer. Gicu zice: hai să adunăm vacile şi să plecăm, că vine potopu!.
Potopul!!! Știam de la bunica că potopul însemnă sfârșitul lumii! O groază pe care nici acum nu pot să o descriu a pus stăpânire pe mine. Tremuram din toate încheieturile, așteptând ca vorbele lui Gicu să se adeverească dintr-un moment în altul. Adunasem vitele și le alergam bezmetică în drumul spre casă. Dar casa era departe, să tot fi fost vreo trei sau patru kilometri… și nu drum drept, acum coboram, coboram mai mult pe fund, că în picioare nu mai puteam să merg pentru că ploaia făcuse din drumul uscat pe care venisem un fel de derdeluș, „mergeam” când pe fund, când pe burtă, când pe spate, când cu capul înainte, când cu picioarele înainte, de nu mai știam de mine.
Pe Gicu îl mai auzeam din când în când, râzând și strigându-mi că până aici mi-a fost. Eram îngrozită, ce să mai zic… da’ de plâns, nu plângeam! Tuna, fulgera, trăsnea și ploua, așa cum nu mai văzusem niciodată, deci n-aveam nicio îndoială că m-ar fi mințit în legătură cu potopul, așa că făceam tot ce puteam să mă ţin de el și potopul să mă prindă acasă la bunica sau cât mai aproape de casă…
În timp ce eu mă luptam cu noroiul, cu ridicatul și căzutul la loc, cu alunecatul în diverse poziții, dar care toate mă aduceau mai aproape de casă, îl aud strigând spre mine: vezi că luna trecută, un om a murit trăsnit, avea un ceas la mână și ceasul a atras trăsnetul pe el, că metalul atrage trăsnetul, știai?
Nu i-am răspuns. Da’ viteza cu care am desfăcut ceasul de la mână mă uimește și acum. Cred că într-o secundă vedeam ceasul zburând lung și aterizând într-o urmă de copită plină cu mocirla care se scurgea de pe dealuri odată cu noi! Aceea e ultima imagine pe care o mai am în minte, legată de ceasul de mână, care era mândria mea…
Când eram aproape de casă, ploaia s-a oprit, norii s-au împrăștiat și au făcut iarăși loc soarelui pe cer.
Eu arătam ca un purcel tăvălit prin noroi. Gicu râdea cu gura până la urechi, văzuse că nu mai am ceasul la mâna…
Pe fața mea, doar două urme albe se vedeau. Porneau de sub ochi, prin noroiul care mi se scurgea din păr, oprindu-se undeva spre baza gâtului.
Era drumul lacrimilor cu care îmi îngropasem ceasul cu cadran vișiniu și ace aurii…
Pe Liana o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
