Eşti de gaşcă, uşor băieţoasă, prietenă bună mai mult cu băieţii decât cu fetele, fără cine ştie ce planuri de viitor, mergând pe filosofia – pe care acum o consideri eronată – că „viaţă se întâmplă!” şi nu prea trebuie să faci mare lucru. Apar şi iubiţii în peisaj, dar niciodată nu mergi atât de departe, din jenă, din educaţie, sau de teamă, de ruşine, de etc… nici tu nu ştii exact. Vii la Bucureşti, la facultatate, dar de data asta, ceva mai decisă: „am s-o fac!”. Şi o faci, chiar dacă nu e nici dragoste la prima vedere, nici mare iubire şi, când descoperi că nici măcar nu prea vă potriviţi, îl trimiţi rapid la plimbare. Apoi încă unul şi-ncă un altul, de fapt, încă vreo doi-trei. Nu prea îţi dai seama ce se întâmplă, căci se termină prea repede şi brusc sau dubios, că să le numeşti relaţii.
Şi dintr-odată apare el, mai mare cu vreo şapte ani, mare iubire pe capul tău. Foc şi văpaie cam un an şi jumătate.
Încep însă să apară problemele, de fapt, să se vadă, căci problemele fuseseră acolo de la început. Dar ştiţi cum e cu orbul găinii! Tragi ca bezmetica de relaţie, te dai de ceasul morţii că nu eşti iubită, iar el se închide şi mai tare, deşi nu pleacă. Tu nu prea ştii oricum ce e aia o relaţie, căci cu maică-ta nu prea ai comunicat până la vârsta asta, chiar dacă ea te-a crescut. Taică-tu era idolul tău, te răsfăţa cu bani şi poveşti de pe vremea lui Ceaşcă. Dacă maică-ta zicea nu (la discotecă), taică-tu zicea da şi îţi dădea şi bani de taxi, căci şi lui i-a plăcut viaţa şi doar de aceea maică-ta a divorţat când erai mai mică.
Şi tragi de relaţie, ameninţi că pleci, că faci, că dregi, dar tot tu îţi creezi, într-un fel sau altul, cale de-ntoarcere, deşi el nu aleargă după tine şi nu-ţi urează nici „bine ai revenit”. Suferi, te reprimi şi speri că în timp va fi mai bine, că o să obosească el să mai fie rigid, critic până la cer, implacabil, de gheaţă şi insensibil la suferinţa ta, creată tot de el. Însă el nu oboseşte, te critică şi te umileşte mai abitir cu fiecare an care s-adună.
Şi uite aşa trec anii, tu tragi singură la căruţă şi el stă pe loc. Te căsătoreşti că, deh, aşa se cade, nu că eşti fericită până în vârful degetelor de la picioare. Mai faci şi un copil, că urlă ceasu’-n tine, chiar dacă pasiunea era în moarte clinică. După procreare, moare! Amorul, desigur! Mai trec vreo trei ani, cu chiu cu vai, în total vreo 15 şi vrei să ieşi din ceea ce ai ajuns la concluzia că este o relaţie toxică. Se mai adaugă încă vreo 500 de fire albe, la propriu, celor 1000 deja existente, într-o luptă aprigă pentru copil, luptă pe care, în final, o câştigi.
Ai, în sfârşit, linişte, dar nu mai ştii cine eşti, ce îţi place, ce-ţi doreşti. Te uiţi în oglindă şi nu te vezi frumoasă, chiar dacă cei din jur te asigură că eşti. Pe din afară poate că eşti. Însă ţie ţi-e frică să nu te fi urâţit şi schilodit atât de tare sufleteşte, încât simplul gând al posibilităţii refacerii vieţii fuge aievea, ca o nălucă, de teamă că nu ai ce să oferi. Te vezi amară, acră şi incapabilă să mai socializezi. Nu ştii nici dacă mai ştii să fii altfel.
Ai linişte, nu neapărat şi pace. Încă nu ştii dacă te-ai iertat! Că i-ai permis. Pe el l-ai iertat, pe tine încă nu.
Încotro acum? Te-ai pierdut pe drum şi vrei ca, măcar o dată în viaţă, să simţi că eşti iubită şi să iubeşti la rândul tău…
Există oare iubire după 40 de ani, când tu nu ştii nici cum să oferi, nici cum să primeşti? Pentru că n-ai avut de la cine să înveţi nici măcar mult lăudata „iubire de sine”…
O cititoare care a dorit să rămână anonimă
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Obsesia pentru greutate: cum o depășești
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
