Într-una din cărțile sale, Antoaneta Ralian, amintește despre povestea unui bătrân care se simte atât de singur și anonim, încât, pentru a avea o dovadă a propriei existențe, calcă adânc în straturile de zăpadă, apoi își întoarce capul ca să-și vadă urmele. O mare parte din visele noastre, din zbaterea noastră este dată de nevoia fundamentală de a lăsa, asemenea bătrânului din poveste, urme ca dovezi ale trecerii.
Juvenili în spirit, având capacitatea admirabilă de a ne căuta pe noi înșine, ne ascundem și ne trăim cele mai frumoase victorii în compania prietenilor, dar, dincolo de orice, momentele cele mai adânci le trăim întotdeauna în singurătate. De aici, poate, derivă paradoxul vieții, ne naștem și murim singuri, dar, între cele două instanțe majore, între leagăn și mormânt, ne ascundem singurătatea având drept camuflaj relaţiile cu ceilalţi, unele de prietenie autentică, altele, cele mai multe, de amiciție conjuncturală.
Absorbiți de nevoia socializării, tutelați de magnetismul seducător al comuniunii de orice fel, grăbiți să ne edificăm rolul în contextul relațiilor sociale, ratăm, nu de puține ori, momentele revelatoare ale dialogului cu noi înșine sub nimbul binefăcător al propriei singurătăți. Dar de ce fugim de singurătate? De ce ne temem de ea?
Cine nu a trăit singurătatea, descoperindu-i dimensiunea solară, revelându-și sinelui bucuria interiorității, nu e încă apt a se bucura de comuniune. A trăi sub cupola nobilă a prieteniei presupune a fi asimilat lecția singurătăților tale până la ultimele ei consecințe. Reversul prieteniei nu este singurătatea, ci vidul interior. Abia atunci când ai conştiința bogăției tale interioare poți percepe just invazia benefică a prieteniei și felul în care un prieten aduce la suprafață zăcământul aurifer ce zace în tine însuți.
Ne temem de singurătate, dar mai mult ne temem de sentimentul de a fi respinși. Există singurătăți ale omului infinit mai benefice în ordinea edificării sinelui decât amicițiile. A nu însemna nimic pentru celălalt este dureros, dar este sfâșietor să nu mai poți însemna nimic pentru tine însuți. De ce fugim de întâlnirea frontală cu noi înșine? Ce ne sperie?
Viața traită fără dublajul interior al stărilor care ne abstrag, din când în când, din cotidian, are consistența florilor de plastic. Ele pot fi colorate, frumoase de la distanță, însă apropiindu-te, descoperi că în absența fragilității, în absența nevoii de a căuta lumina, le lipsește farmecul.
Atâta vreme cât ai ce să îți spui, cât încă te mai înduioșează autentic gestul omenos al unui străin – nu ești niciodată singur! Singurătatea cea mai aspră este cea pe care o simți în mijlocul oamenilor.
Despărțirile dor și doare și ecoul lor în interiorul nostru. Întâlnirile sunt mai degrabă menite a ne lumina și de aceea, încă din antichitate, toţi filosofii, în frunte cu Aristotel, definesc omul ca pe o ființă eminamente socială.
Nu fac apologia singurătății, nu spun că e bine să fim singuri, dimpotrivă, cred în virtutea și cultul prieteniei, însă știu că doar învățând să fim prieteni cu noi înșine ne putem bucura de binefacerile prieteniilor de orice fel. Un om care știe să trăiască în singurătate nu este un om care fuge de prietenie, în realitate numai o asemenea ființă poate avea prieteni cu adevărat. Pentru el, prietenia nu mai reprezintă o nevoie, ci o împărtășire. Ființa umană este în poesesia ipotetică a celei mai admirabile virtuți, dar o pierde din dorința nevoii de a triumfa cu orice preț.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Ai fi flatată sau ofensată dacă ai afla ce face înainte de întâlnirea cu tine?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
