(scurt eseu despre adoraţie)
În ultimul timp nu am mai adorat pe nimeni. Nici pe domnişoara Pogany, aşa cum stă ea pe soclu cu braţele încolăcite în juru-i, nici pe Greta G., arcuită misterios în sprâncene, nici o faţă, nici o pereche de pantofi, nici o piesă melodic-aducătoare de amintiri.
Cred că nimeni nu mai adoră, de fapt. Lumea are acum interese. Pe reţelele de socializare interesele se zbenguie mai rău ca vântul prin sălcii – Bon Jovi şi gătitul, mâncarea de casă (sic!) şi zâmbetul (?!), dragostea (să zicem), Italia şi şofatul, jazz şi citrice, poate vişinele trase în ciocolată şi grătarul, plus China şi Puchenii Moşneni (scuzaţi). Auzisem că obiectul adoraţiei ar putea fi glezna ei rotundă în ciorap, alunecoasă în căuşul palmei lui, sau clavicula de sub gâtul curbat al prinţeselor cu spatele adus doar cât să fie de neam ales. Erau adoraţi husarii pentru mustăţile parfumate şi pentru abilităţi, de toate abilităţile, cred, căci uniformele au fost şi ele adorate. Şi, într-un inventar al obiectului de adorat, ar putea fi Robert Redford în „Long hot summer”, oleacă trist, dar sexy, puţin ofilit, dar şi mai sexy, o treime şmecher, dar sexy-sexy.
Se observă că între admiraţie şi sexy se creează legătura, nu se ştie dacă primejdioasă, căci nu mai corespondează nimeni prin scrisori. Să fie cea dublă, dintre dragoste şi erotism? Sau alăturarea devine, în prezent, forţată, fiindcă liceenii nu se mai înghesuie să vadă pe furiş un spectacol la opera/cabaretul din oraş şi să ascundă pe uşa dulapului fotografia actriţei cu bucle în alb negru din filmul la modă.
Ce să adorăm?
Şi de ce să adorăm?
Cât să adorăm?
Până când să adorăm?
Am putea încerca să ne îndrăgostim de o pereche de pantaloni galbeni dintr-o vitrina şi de, mai apoi, forma unui corp uman, de fată. Ar fi ceva. Dar nu e destul. Ar putea fi vorba de felul în care nişte scriitori, nişte artişti aşază cuvinte în stări şi stări în propoziţii şi ne conving cu ele, prin ele, ba chiar ne îndeamnă să le dorim, să simţim, să exprimăm la fel ca ei. Ar mai putea fi vorba să adorăm florile, aşa scuturate în pahare, chiar dacă ideea că vreun bărbat ar mai scrie despre ele că „mor visând la fluturi” (E.Ionescu) pare cam naivă. Ciocolata, sub toate combinaţiile, şi cu chili, berea cu toată spuma ei, sau filmele vechi, cărţile cu indieni oneşti şi tortul Krantz, o pisicuţă şi o pereche de botine, pe doamna învăţătoare, băile de dimineaţă în mările tăcute, Cosmopolitanul într-un picior de pahar, în scena din barul la modă şi tot aşa… iată că adorarea ar cam avea cu ce să se ocupe. Este însă această acţiune una fără de care nu putem trăi? Adică face parte din bagajul primar de nevoi? Nu cumva se pretinde prea mult când se pune în discuţie cu ce umplem fiecare a şi d şi o, plus gaura lui r şi virgula lui ţ, pe lângă punctul lui i… Aaadoooraaaţiieeeeeeeeeie… Bibeloul de porţelan nu se regăseşte pe etajera stilului minimalist, iar şerveţelul din dantelă, împletit din croşeta melodiilor formaţiei Semnal M, a ajuns demult în sacii cu lucruri de dat.
Să vedem cum răspundem la întrebarea următoare – de ce să adorăm?
S-ar putea utiliza gradele de comparaţie ale adjectivelor pentru verbele a plăcea, a iubi şi a adora? Respectiv bine, mai bine, cel mai bine?
Cel mai simplu e să placi: căpşunele, frişca de deasupra lor, perechea nouă de blugi şi spuma de la un cappuccino vesel (e prea pretenţios să ne gândim la cea a zilelor lui Boris Vian…), coafura lui Amelie din filmul cu acelaşi nume şi altele, şi altele, machiajul reginei Angliei, plus umărul lui Redford în cămaşa verii fierbinte. Nu e asta o problemă. Capacitatea de a accede spre adoraţie ţi se dă la naştere sau o dobândeşti mai încolo? Şi dacă nu o ai, nu se mai justifică întrebarea, iar dacă da, având premisele, dispui de abilitatea de a exersa până la ajungerea la actul adoraţiei? Cu alte cuvinte, nu cumva adoraţia presupune că cel care face să nu aştepte nimic din partea obiectului adoraţiei sale? (nu văd cum ar putea răspunde poşeta Furla, adorata, la admiraţia adoratoarelor ei… dar… mă rog…). Pe această linie observăm că nu putem răspunde la de ce…? cu pentru ca să… Fiindcă nu există un pentru ca să. Nu se primeşte nimic înapoi, nu se măsoară, cântăreşte sau apreciază/evaluează, nu se face nimic. Adori şi gata.
Ar fi altfel răspunsul la întrebarea – cât să adorăm? Cât: timp? Spaţiu? Kilograme? Ne încurcăm din ce în ce mai mult. Să adorăm până mâine, sau nu, mai bine până în octombrie. Şi până ne întoarcem de la Paris, apoi nu mai adorăm. Sau mă gândesc să ador de 23 de milioane şi când se termină, să mă opresc. Sau să dau nişte adoraţie până la ora 24, iar dimineaţa deloc, că… eu nu ador la prima oră.
Hm. Devine şi mai complicat. Aşa că e destul cu întrebarile. E ca şi cum am vrea să acoperim mirosul de leuştean din pielea mâinii stângi cu cel de portocală decojită târziu, într-o după amiază tristă de joi. Imposibil.
Până la urmă, singura dimensiune a adoraţiei e pasiunea. Cea cu care adori. Cu care nu măsori. Pe care o dai. Profund, fără destul. Cea care apleacă spinarea în ore lungi de răbdare cu tine însuţi, cu gândurile şi neliniştea proprie în care începi să adori, te hotărăşti să adori, iei notiţe, te apuci singur de treabă, dai pe dinafară, nu aştepţi nimic şi tot adori aşa, de unul singur, în gând, în vorbă, în exprimare …şi cu fiecare adoraţie ieşi din tine, te uiţi şi te vezi, te admiri şi, poate te adori, te aştepţi pe tine să faci lucruri, ca să te adori şi mai tare şi să ştii că-ţi ceri, poate, să fii adorat. Pasiunea ta pentru tine însuţi este răspunsul pe care tot îl aştepţi pe aici, de pe la pagina unu. Da, da, pasiunea şi puterea, ele dau adoraţia. Şi atunci deschizi cartea autoarei adorate ca s-o invoci uneori, să îi subliniezi rândurile cu un creion roz şi să o ţii aproape, în adorare.
Iar ca să răspundem la întrebarea de ce? îndrăznesc să scriu aici că adorăm ca să devenim mai mult decât umani – puri, conştienţi şi puri, harnici şi puri, activi în domeniul frumuseţii, cu o privire de Dumnezeu aplicată asupra lor, a celorlalţi, cu îngăduinţa şi modestia că ştii să adori, că eşti, că încă mai poţi să faci lucruri. Că în absurdul lumilor care se deschid în faţa ta în fiecare clipă a zilei în lungul ei drum către final, extazul adoraţiei nu vine din icoană înspre noi, ci de la noi către univers. Bucata mea de adoraţie, a mea către mine, se întinde pe iarba verde a gazonului existenţial şi acolo, la soarele rece, dă din ea tulpini drepte, de frumuseţe a-lbă, un fel de floare de mărgăritar, a-romă şi a-culoare, a-dorare şi p-a-siune.
Să mai adorăm un pic, dragă.
Guest post by Carmen Gheorghe
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
My Policeman – Povestea tragică a dragostei interzise
Iar la zi de sărbătoare, nimicul cu moț
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
