Rămăsese cumva prins în inima mea… eram blocaţi în timp.
Ne-am cunoscut pe internet, într-o seară de noiembrie, când eu eram singură, MAI MEREU ERAM SINGURĂ, mai ales în doi, simţeam cum respir, cum exist fără să simt că trăiesc. Şi am vorbit fără să-l cunosc, fără să ştiu nimic despre el; cu o uşurinţă pe care doar internetul ţi-o poate da.
Te gândeşti: hmmm, nu o să-l vezi niciodată, ce rău poţi să faci dacă doar vorbeşti? Eram timidă şi acum, privind în urmă, inocentă şi frumoasă… Of, Doamne, cât eram de frumoasă şi de singură atunci; alături de soţul meu. Nu aveam copii, eram căsătorită de un an şi a intrat el în viaţa mea ca o ploaie caldă de vară. Ardeam, trăiam… Cu el puteam să fiu aşa cum nu mai fusesem cu nimeni. Nu avusesem niciodată o aventură, nu trişasem, nu minţisem… nu iubisem cu adevărat şi nici nu conştientizam iubirea.
Şi ne-am văzut în februarie, nu o să uit prima zi în care l-am văzut, cât curaj mi-a trebuit, ce frică îmi era. Aveam aceeaşi senzaţie ca atunci când faci prima săritură în apă de la înălţime. Eşti nerăbdător, ţi-e teamă şi simţi adrenalina. Îţi aduni toate forţele şi sari …şi atunci, pentru câteva secunde, se întâmplă miracolul – toţi muşchii, toţi porii prind viaţă, aştepţi să atingi apa, dar timpul pare că se opreşte şi cumva sufletul tău dansează, vezi soarele în apă, simţi aerul şi zbori… ai impresia că durează o veşnicie până când ajungi, iar când şi când ajungi, o explozie de endorfine cu adrenalină… Şi mai vrei, dar a doua oară nu e niciodată la fel.
O zi caldă, exagerat de caldă în februarie, vorbeam la telefon, sincer nu-mi plăcea vocea lui, mi-l imaginam gras, scund şi cu mustaţă – tot ce nu suport la un bărbat – pentru că mi-era frică să sar, foarte frică. Şi nici nu voiam să-mi trădez soţul. Dar singurătatea mă distrugea puţin câte puţin şi vorbeam cu el, cu celălalt, la telefon, hoinărind prin Bucureştiul cald în februarie. Îmi plăcea cum cade lumina pe clădiri – soarele primăvara e sublim – şi mirosea a pământ umed şi a iarbă crudă; eram nerăbdătoare şi am zis, gata, trebuie să-l văd…
Ne-am întâlnit în Cişmigiu. Eu am ajuns prima. Hmm, când a venit, am văzut că nu era nici gras, nici prea scund şi nici nu avea mustaţă. Era doar un bărbat brunet, cu ochii mari, verzi, cu un zâmbet care te topea din picioare şi… purta ochelari. Însă mă privea aşa cum niciodată un bărbat nu m-a privit. Şi aveam atâtea gânduri şi emoţii adunate… Doamne, spuneam numai prostii, dar nu conta, pentru că el, el doar mă privea. Iar eu aş fi vrut să ştiu atât de multe despre el… şi m-a sărutat brusc, uşor, şi lumea mea, pe care o ştiam, a dispărut, s-a topit, şi inima mea, fără să ştiu atunci, a rămas acolo, blocată în braţele lui, pe bancă, în februarie…
Şi acum, după atâta timp, sunt ani de atunci, când scriu despre acel sărut, îmi ating involuntar buzele cu vârful limbii.
Şi am trăit cu totul pierdută în iubire, şi am respirat, şi am privit, şi am simţit mai mult decât pentru o viaţă, o, da!, şi am suferit, şi am plâns, şi m-am descoperit… Şi am devenit femeie.
Am învăţat că, atunci când pierzi, câştigi şi când tu crezi că ai câştigat, de fapt, deja ai pierdut, că nu contează câştigul, contează drumul parcurs şi am învăţat să mă iubesc pe mine, pentru că îmi plăcea atât de mult să mă privesc prin ochii lui, aşa cum mă vedea el. Iris, eşti o femeie pe care nu ai cum să n-o iubeşti, e imposibil, nu depui niciun efort să fii minunată! Şi el era bărbatul care mă iubea cu adevărat atunci.
Şi o să mai scriu, dar acum am doar un gol în stomac… de dor… de dorul lui.
Guest post by Iris
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
