„Atenţie, Marius, am intrat cu genericul”. Vocea calmă a lui Lucian în cască mă aduce cu un pas mai aproape de inevitabil. De fapt, cam 45 de secunde mă mai despart de el. O altă voce, ascunsă pe undeva, prin măruntaie, strigă „linişteşte-te, linişteşte-te!”, dar sunetul ei nu mai ajunge până la mine. Înghit continuu, sunt stană de piatră în costum, strâng microfonul în mâini ca pe o bară de salvare. „Bună seara, doamnelor şi domnilor, sunt Marius Constantinescu, iată-ne în transmisiune directă pe TVR 1 şi TVR Cultural…”
În 2007, după o pauză de şapte ani, reveneam la live-ul de televiziune. Purtam cu mine amintirea unei experienţe nefericite, în umbra căreia nu mă mai vedeam experimentând becul roşu al unei camere în linie. Acum, deschideam Festivalul Internaţional „George Enescu”. Oricând am răspunsul pregătit. „Când ai avut cele mai mari emoţii? Atunci”. Cinci minute de vorbit liber, cu nume proprii şi date cât cuprinde, fără prompter (aveam o improvizaţie, dar se vedea că mă uit pe sub obiectiv, deci am renunţat complet la ea), cu patru mii de oameni în faţă şi alte sute de mii acasă. Se stinge lumina în sală, se aprinde pe tine, toate capetele se întorc şi „eşti!”. Temerilor pe care le-aş fi avut oricum – asta e, sunt un fricos conştiincios, care nu se va lecui nicicând de trac – li se puneau în cârcă aşteptările unei echipe întregi de management, care îmi dăduse pe mână această îndatorire şi care, ca întotdeauna, era destul de circumspectă la adresa prestaţiilor mele profesionale. O săptămână înainte, în metrou, pe stradă, la baie, înainte de culcare, pe lângă Tatăl Nostru (şi, mărturisesc, chiar în loc de), am rumegat vorbele pe care trebuia să le spun în direct. Cinci minute de intro şi cinci minute la pauză. Un fleac, ar spune cineva, pentru un jurnalist bine pregătit, cu stăpânire de sine şi prezenţă de spirit. Eu, recunosc, în afară de pregătire, nu aveam nici una, nici cealaltă.
Marius Constantinescu, 2015, (foto Aurel Vîrlan)
A mers bine. Nu am avut nicio poticneală, nicio bâlbă, nicio ezitare. Nu am avut nici zâmbet prea mult, eram îngheţat ca un sloi şi pătruns până în oase de importanţa momentului. (Multă vreme şi multă lume, chiar şi la ani distanţă, mi-a reproşat sobrietatea, gravitatea. Foarte greu am scăpat de ele, cred că nici acum pe deplin). Nu am putut să mă uit decât o singură dată la înregistrare. Mi se tăiau genunchii, exact aşa cum se întâmplase când am terminat de vorbit. Un fleac, nu? Cel mai probabil, dar şi fleacurile au propria lor scală individuală…
Săptămâna aceasta se împlinesc zece ani de când sunt angajatul Televiziunii Române. Am crezut că destinul meu va fi publicitatea, pe care am iubit-o cu patimă şi pe care mi-am dorit să o practic la scară Riddley Scott-1984-Apple sau Jean Paul Goude-Egoiste-Chanel. Am stat opt ani în radio, unde m-am dus în anul trei de facultate, ca să practic o meserie care să mă scape de emoţii şi să mă înveţe să gândesc clar, să scriu cu miez şi să rostesc frumos. Am făcut tot ce se putea face, de la vox-uri în Cişmigiu pe teme de sexualitate, religie sau politică, până la programe complexe, lăbărţate pe mai multe ore, cu neprevăzutul ca element de bază în desfăşurător. Cei mai grei şi mai provocatori ani au fost la Actualităţi. Cei mai frumoşi, ultimii, la Cultural, când am inventat emisiuni de călătorie, eseuri radiofonice nestăvilite în creativitate, în ciuda audienţei confidenţiale. Când am desţelenit un post vetust ca o colonie bătrânească şi scorţos ca un curs de profesor expirat. M-am întors la radio după un hiatus la Ogilvy&Mather, cu capul împuiat de prezentări în PowerPoint şi, mai ales, cu nişte concepte de marketing, comunicare şi relaţionare interumană pe care le târăsc după mine şi astăzi. Am reuşit să le arunc în apă şi să genereze cercuri concentrice.
Când Radioul nu a mai ştiut să mă ţină, m-am înscris la concursul pentru un post de redactor la Literatură-Arte, în TVR. Nu eram în cărţi. Concurau colegi cu istorii de colaborare mai vechi şi mai susţinute decât a mea. La ultima probă, însă, agresivitatea strategică şi bine ţintită a unei membre a comisiei (o realizatoare redutabilă, de altfel), mi-a eliberat zăgazurile. Pentru că nu mai aveam ce să pierd, am câştigat. Am făcut-o pe barba mea şi a cunoştinţelor mele, pe care doamna în cauză le răscolise. Se întâmpla în vara lui 2006. Sunt zece ani de atunci.
„Credeţi că Luciano Pavarotti este tenorul secolului?” Dacă nu greşesc, astea au fost primele vorbe pe care le-am rostit la televizor, în 1999. Îi întrebam pe oameni, pe stradă, pentru un reportaj care urmărea pas cu pas, vizita ilustrului tenor la Bucureşti. L-am întrebat inclusiv pe el, într-un interviu amplu, pe care mi l-a acordat, ca reprezentant al Televiziunii Române, după conferinţa de presă, moment care, el în sine, are o poveste pasionantă (altă dată). Chiar dacă am adorat publicitatea – căreia i-am „ambasadoriat”, oriunde şi oricât, latura de artă a modernităţii, chiar dacă mi-au plăcut multe din cele în care m-a şcolit radioul – domnul Iosif Sava îmi spunea, când ne mai vedeam la intrarea din Temişana, că baza pentru un bun jurnalist de televiziune va fi mereu radioul, televiziunea a fost şi este marea mea iubire profesională. Din momentul în care am avut „undă verde”, am dorit să transpire acest lucru şi în ceea ce livram pe micul ecran. Poate că timid, stângace, rigid uneori, poate sufocat de emoţii, dar întotdeauna cu bucurie şi proprietate a ceea ce aveam de făcut. Am de făcut.
Festivalul Enescu 2015 (foto Ioana Chiriţă)
E greu, în Televiziune, să fii „fiul cuiva”. Am preluat de la mama, cunoscută realizatoare de emisiuni muzicale, mai multe. Disciplina şi respectul pentru contribuţia fiecărui coechipier. Eu sunt un individualist de felul meu – aşa se spune, cel puţin -, dar în televiziune nu exişti în afara echipei. Trăiesc cu credinţa că, dacă eu ştiu bine ce am de făcut, îi ajut şi pe ceilalţi. Oameni. Câţiva dintre cei mai buni editori şi directori de imagine au lucrat mai întâi cu mama, apoi i-am preluat eu. Conştiinciozitatea maladivă. Nu pot, pentru sănătatea mea spirituală, să mă arunc în ceva ce nu ştiu, nu îmi place, mă vulnerabilizează şi trage în derizoriu, prin mine, compania. Rezerva şefilor. Nici mama, nici eu nu am fost vreodată prea pe placul mai-marilor noştri. Ea era mai clonţoasă. Eu, probabil, tăntălau şi cu oroare de ridicol, nu am cultivat o sociabilitate excesivă, forţată, deloc proprie mie. Mulţi m-au văzut (mă văd încă sau li se pare) preţios, îngâmfat, arogant, elitist. O perioadă, am încercat să lupt cu asemenea filtre strâmbe. Apoi, sincer cu mine până la capăt, mi-am asumat că nu pot plăcea tuturor şi mi-am văzut de treabă.
Tot „mulţumită” mamei, am luptat o bună perioadă cu „ăsta e băiatul lu’ aia”. Una dintre victoriile mele însemnate au fost oamenii care au rămas lângă mine pentru că eram eu şi atât, Marius Constantinescu, şi după ce mama a închis uşa din Dorobanţilor 191. O bucurie la fel de mare au fost cei pe care i-am câştigat şi după, pentru că au văzut în mine un model de bună colaborare, care poate că nu sclipea de genialitate, dar respecta munca şi excelenţa celuilalt.
Îmi place televiziunea. O bună bucată de vreme, a fost locul de joacă pentru un copil mare, care şi-a materializat în minute de emisie aproape toate pasiunile, interesele, zgândărelile, excentricităţile. M-am ocupat, editorial vorbind, de ce iubesc mai mult: muzică, literatură, arte vizuale, publicitate (din nou), film, loisir, moft, răsfăţ, viaţă. Am făcut producţii mai mereu după chipul şi asemănarea mea: emisiuni cu încadraturi zgubilitice, montate aiuristic, colorate şi abracadabrante; interviuri simple, concentrate, filmate cu două camere sau chiar cu una, descărnate de orice artificiu postprocesat. Pe măsură ce timpul a trecut, am acceptat din ce în ce mai mult, mai mare şi mai greu.
Cadoul pe care mi l-a făcut televiziunea nu au fost – cum aţi crede – sutele şi sutele de întâlniri cu cei mari, de la Pavarotti în 1999 la Eric-Emmanuel Schmitt în 2016. Nici un dram de notorietate publică pe care nu am ipocrizia să-l desconsider. Nici beneficii materiale care să îmi schimbe viaţa. Să fim serioşi. Ce am primit eu de la televiziune a fost Marius 2.0. O variantă îmbunătăţită, actualizată, esenţializată a mea. Un om care începuse să înveţe în radio şi advertising şi care a continuat în televiziune:
Să gândească alert, allegro, dar şi aplicat; să scrie; să nu piardă timpul; să găsească soluţii de avarie, nu de compromis; să vorbească; să tacă, atunci când trebuie; să ceară; să dea în schimb; să stea în picioare şi pe picioarele lui; să se bucure; să se bucure ştiind că mâine s-ar putea să îi cadă cerul în cap; să nu intre în panică; să ruleze r-urile şi să se sprijine în conjuncţii, pentru că îţi oferă o fracţiune de secundă de răgaz; să se uluiască; să imagineze; să mestece dezamăgiri când imaginaţia face abces; să zâmbească atunci când nu-i vine; să se tragă în umbră, pentru că strălucirea nu e de el; să aibă îndoieli, dar să nu rămână îndoit (nici de la mijloc, nici în conştiinţă); să admire talentul, dăruirea, ştiinţa celor de lângă el; să ştie când nu ştie; să rezolve un stand-up fără genunchi de gumilastic; să fenteze reţeta; să fie un fricos conştiincios, dar măcar cu stil şi poleială; să fie sincer cu el însuşi; să înveţe mai mult decât până acum; să sper că the best is yet to come; să se redimensioneze în permanenţă şi să nu rămână sclavul unui moment, unui context, unei euforii.
Împlinesc săptămâna asta zece ani de când lucrez, ca angajat, pentru Televiziunea Română. Luxul de a privi în urmă mi-l rezerv nu doar cu această ocazie. O fac analitic şi exhaustiv. Altfel, nu aş putea spune cine eram înainte şi cine sunt azi. Luxul de a privi înainte e, mai degrabă, curaj. Ăsta nu mă caracterizează. Aşa că aleg calea mea obişnuită: ponderată, controlată, fără efuziuni şi revelaţii, „mai bine să fiu plăcut surprins”. Şi nu-mi spun „la mulţi ani”, ci îmi doresc să îmi văd de treabă. Cred că mai am.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.