Era într-o după-amiază caldă de octombrie. Elena și Mihai stăteau la masa din bucătărie, vorbind, râzând, făcând planuri. Cu soțul ei drag alături, Elena simțea că visurile pot, chiar și pentru ea, deveni realitate. Încă nu se obișnuise cu gândul că în acte erau deja căsătoriți și că peste două zile făceau nunta. Se simțea, în sfârșit, împlinită. Când i-a sunat telefonul, pe ecran a apărut singurul nume pe care nu se mai aștepta vreodată să-l vadă: Cătălin. S-a ridicat și a ieșit din încăpere, rămânând câteva secunde blocată, până ce-a îndrăznit să-i răspundă. Nu mai vorbiseră de jumătate de an, ce i-o fi venit s-o sune după atâta timp?
Jumătate de an de tăcere… Cine-ar fi crezut că anul ăsta, care începuse teribil pentru ea, putea avea un final atât de frumos, de neașteptat – o nuntă? Pe la sfârșitul lui ianuarie, după prima lor discuție mai aprinsă, care nici măcar nu putea fi considerată o ceartă, Cătălin, iubitul ei, îi spusese brusc că vrea o pauză, pe care, de fapt, și-o dorea de mai mult timp. Și se ținuse de cuvânt, așa cum făcea întotdeauna. După o relație perfectă de aproape doi ani, plecase pur și simplu, fără nicio explicație, fără niciun motiv plauzibil, într-o tăcere totală. Nu rostise cuvântul despărțire, dar era clar că n-avea de gând să se mai întoarcă vreodată la ea.
Elena simțise că totul se prăbușește și făcuse un șoc, nu se putuse ridica din pat câteva zile, nu mâncase, nu băuse, nu dormise. Bărbatul vieții ei, cel mai drag de pe lume, o părăsise. Nu-l călcase mașina, nu se prăbușise avionul cu el, pur și simplu se despărțise de ea din propria lui voință. Omul care până cu o săptămână înainte îi spusese iar și iar Ce bine-i cu tine, de ce e așa bine cu tine?, o uitase complet, ca pe-un pachet pe care-l uiți din greșeală într-o gară. Nimic nu anunțase ruptura lor, nu existase niciun semn de alarmă, nicio neînțelegere.
Își revenise tare greu după despărțire. La început i se păruse că-i va fi imposibil să supraviețuiască fără el. Fusese bolnavă de supărare, de disperare, de dor. Iar faptul că nu știa, că nu înțelegea ce se întâmplase, o înnebunea, parcă trăia într-o lume paralelă, absurdă. Simțise că va muri pur și simplu de durere, dar, rezistentă din fire cum era, doar slăbise în câteva luni aproape 10 kilograme. Ajunsese o umbră. La început așteptase, sperase ca el să se răzgândească și să revină la ea. Însă zilele, orele, minutele trecuseră, iar Cătălin nu-și schimbase decizia. Se mai întâlniseră o singură dată, scurt, amical, prin aprilie. Pe urmă, nimic. Apoi durerea ei începuse să se estompeze, nopțile să devină mai odihnitoare, timpul să treacă mai ușor și să-i vindece rănile.
Într-o zi de vară, când se aștepta mai puțin, îl cunoscuse pe Mihai. Era tot ce-și putea dori o fată de la un bărbat: frumos, înalt, educat, politicos, sufletist, sincer. O făcuse să-și uite iubirea pierdută și să realizeze că, de fapt, Cătălin o rănise și se purtase îngrozitor cu ea. Zi după zi, în sufletul Elenei începea să se ivească un fir de speranță în viitor. Mihai o convinsese că o iubește la nebunie și că dorește de la viață aceleași lucruri ca și ea. În plus, iubirea lui îi răscumpăra cumva suferința provocată de Cătălin, dar și de cei dinaintea lui, care n-o prețuiseră, n-o înțeleseseră, n-o iubiseră cu-adevărat. Merita să fie, în sfârșit, fericită. După numai trei luni, se hotărâseră să se căsătorească, fără să se cunoască prea bine, dar cu inimile pline de fericire și încredere.
Și-acum Cătălin o sunase, după atâta tăcere. Ce-avea oare să-i spună? Când a pus telefonul la ureche, i-a auzit vocea inconfundabilă, veselă, de parcă abia vorbiseră cu câteva ore înainte:
– Bună! Ce mai faci, draga mea?
– Bine…
– M-a sunat colega ta, Violeta, n-am prea înțeles ce voia, cred că greșise numărul. În orice caz, am profitat de ocazie și-am întrebat-o ce mai faci, că nu mai vorbisem de mult cu tine. Am aflat că s-au produs mari schimbări în viața ta în ultima vreme…
– Da, mi-am schimbat nițel numele…
– Nici nu știi cât de bucuros am fost când am auzit veștile astea. Ești o fată extraordinară, cu o inimă mare, meriți să fii fericită! Îți doresc tot binele din lume.
Elena a tăcut. Nu știa ce să-i răspundă. Cum pauza se prelungea între ei, l-a auzit spunând:
– Ce s-a întâmplat? La ce te-așteptai? Ai fi vrut să-ți spun altceva?
– Nu, nimic altceva. Îți mulțumesc pentru urări. La revedere!
A rămas nemișcată, în picioare, ca o stană de piatră. Ca prin vis, l-a auzit pe Mihai strigând-o din bucătărie să vină înapoi la masă. Nu i-a răspuns, nu putea vorbi. Pentru ea, totul dispăruse în neant, și el, și nunta, și iubirea lor, tot. Nimic nu se vindecase, nimic nu fusese dat uitării. Doar un urlet tăcut i se ridica acum din piept: Da, aș fi vrut să-mi spui că mă vrei înapoi, că-ți pare rău și că ți-ai dat seama că mă iubești și că nu poți trăi fără mine. Aș fi vrut să-mi ceri să renunț la tot ca să fim iar împreună. Aș fi vrut să-mi spui că ești jos, în fața blocului și că nu pleci fără mine de-acolo. Asta aș fi vrut să-mi spui… Orice mi-ai fi cerut, aș fi făcut…
Peste două zile, Elena și Mihai au făcut o nuntă ca-n povești și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți…
Pe Smaranda o găsiţi cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.