Ştiu că respecţi ce înseamnă o mamă. E clar că fără decizia mamei fiecăruia dintre noi de a ne aduce pe lume, noi nu am fi existat, discuţia aceasta nu ar mai fi existat… Dar asta nu înseamnă că, la rândul nostru, avem obligația să urmăm, în turmă, acelaşi drum. Să facem aceleaşi alegeri de viaţă. Mai ales atunci când nehotărârea este ingredientul principal al stării noastre de spirit. Așa cum nu toate femeile folosesc aceleași creme antirid și nici nu au aceleași preferințe când vine vorba de cosmetice online, și asta este perfect în regulă căci este decizia lor vizavi de propriul corp, la fel de în regulă este orice altă decizie iau, indiferent cât de mare, importantă , radicală în ceea ce privește propria lor viață.
Eu sunt mamă. Iubesc copiii şi mi-am dorit să fiu mamă de când mă ştiu. Asta nu m-a făcut, însă, o mamă bună. Doar am ştiut în ce direcţie vreau să merg, fără să ştiu, de fapt, ce mă aşteaptă. Asumându-mi, însă, urmările (chiar dacă nu în totalitate, chiar dacă nu chiar mereu…). Iar eu respect decizia fiecăruia de a fi părinte sau nu. Ceea ce ar trebui să facă toată lumea, părinţi sau nu.
Sfaturile şi încurajările sunt una (şi pot fi lejer ignorate, dacă aşa consideri), presiunea şi şantajul emoţional sunt, însă, altceva. Şi asta pentru că nu toată lumea (societate, familie, prieteni) înţelege că trebuie să respecte decizia celei de lângă el. Adevărul este că orice decizie poate duce într-o direcţie greşită. Nu ai de unde să ştii. Însă e de preferat să te loveşti de pragurile tale, şi nu de ale altora. Cu alte cuvinte, nu-i prostie mai mare decât aceea de a ceda presiunilor şi să faci un copil că aşa trebuie, că e momentul, ca să nu rămâi singură la bătrâneţe etc, etc. O decizie bună acum poate avea urmări nefaste peste ani. Sau invers. Şi atunci, cum să accepţi deciziile altora în viaţa ta? Cum să le duci urmările?
Maternitatea nu se compară cu nimic. Nici ca trăire, nici ca responsabilitate, nici ca iubire, nici ca suferinţă. Încetezi să mai fii tu – o entitate unică, indivizibilă, căci sufletul ţi-e împărţit. Odată ce eşti mamă, niciodată nu mai poţi fi un întreg atunci când eşti departe de copii. Este o povară pe care ţi-o asumi în momentul în care îţi ţii pentru prima dată noul născut în braţe.
E greu, e minunat, dar… repet, nu e obligatoriu.
Şi mai e ceva. Să vezi copiii altora e una (indiferent de ce sentimente îţi trezesc ei) şi să-i ai pe ai tăi, e alta. În cazul ăsta, empatia dă greş.
Până la urmă, fiecare are câte ceva de învăţat/experimentat. Dar fiecare are altceva de învăţat/experimentat. De aceea eu cred că fiecare trebuie să-şi urmeze drumul său, indiferent care e acela, că, oricum, numai uşor nu este, chiar dacă el presupune experienţa minunată a maternităţii sau nu. Fiecare are demonii şi luptele lui interioare. De aceea ar trebui (cel puţin teoretic) să ţină cont de propria fericire atunci când ia o decizie, (mai ales dacă este dintre cele ireversibile; iar a fi mamă nu are cale de întoarcere).
Despre naştere, sarcină, maternitate, în general, s-a scris mult şi frumos. Emoţionant. Inevitabil, îţi stoarce o lacrimă, oricât de departe ai fi de subiect. …Şi? Este experienţă unora. Altele se simt rău în sarcină şi numai de cuvinte frumoase nu le arde sau, Doamne fereşte, întâmpină probleme mai grave. Cu alte cuvinte, totul e relativ. O loterie. La care ai şanse mai mari de câştig dacă… faci ceea ce crezi sincer şi profund că este mai bine. Ceea ce-ţi doreşti. Urmează-ţi sufletul, instinctele şi drumul tău. Iar dacă maternitatea îţi face parte din destin, la un moment dat, vei şti asta fără dram de îndoială.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
