Despre bani, cu amărăciune

Marius ConstantinescuSă ne înţelegem de la bun început: nu o să citiţi vreodată în acest text un enunţ care începe cu „nu e normal”, „e incorect”, „e umilitor” sau „e strigător la cer”. Normalul meu nu are nici în clin, nici în mânecă, evident, cu normalul de la vreun alt etaj, din spatele altei uşi sau din interiorul unei minţi diferite. Aşa e democratic, aşa e bine, aşa este, pur şi simplu. Mai ales atunci când referinţa este un subiect friabil, incomod şi pârdalnic precum banii.

Ce frumos (şi inept) ar fi să nu mai existe bani. Să trăim într-o utopie viorie, în care unităţile de măsură să fie parcele celeste, emoţii faste şi apă pură de izvor. Un Eden multicolor, în care să recompensăm cu raze de soare şi să plătim cu îmbrăţişări şi crengi înflorite. Revin din această fantezie în lumea mea, în biroul meu, pe scaunul meu, în faţa computer-ului meu, care pufneşte arţăgos, pentru că are trei ferestre de browser şi acest Word deschise simultan. Vă întrebaţi, poate, de ce într-o zi frumoasă de vară, când toată lumea stă în pragul relaxării şi al loisir-ului (e vineri după prânz), eu mă agăţ de o temă atât de indigestă. Răspunsul simplu e: pentru că mă sâcâie. Răspunsul dezvoltat sună aşa: nu mă sâcâie banii, nici numărul lor, ci ierarhiile tâmpe, false şi şontoroage pe care le stabilesc. Dar, pentru că sunt băiat mare şi destul de hârşit în toate cele, trăiesc şi cu ele şi învăţ să îmi cresc imunitatea. La ce dau, însă, semne de intoleranţă? La câteva obiceiuri care ţin de bani, dar care, de fapt, iradiază pulsatil în lumea bunei creşteri. Carevasăzică…

Andreas Feininger

©Andreas Feininger

Nimic, dar nimic pe pământul acesta nu mă irită mai mult decât să ajung în situaţia de a întreba despre nişte bani care mi se cuvin. Cumva, am fost prea rar în situaţia de a da împrumuturi, deci nu prea a trebuit să fiu un reminder al unei datorii. Sunt, însă, destul de des în scenariul în care aştept bani pentru nişte servicii prestate: am scris, am prezentat, am moderat ceva. Când e pe bază de contract, nicio durere de cap. Condiţiile sunt mai mult decât limpezi şi orice deraiere de la ele se tratează profesionist, lucid, tranşant. Un gentlemen’s agreement e ceva mult mai simplu, mai puţin scorţos, dar şi mai volatil. În situaţia în care la celălalt capăt al palmei bătute e un prieten, lucrurile devin de-a dreptul mlăştinoase. Să îndrăznesc o generalizare? Mai bine nu. Nu puţine sunt, însă, cazurile în care prietenia se destramă sau suferă amputări greu de depăşit pentru că graniţele unei asemenea înţelegeri, departe de a fi ferme, se redesenează în defavoarea ta. Culmea e că, oricum ai da-o, tot tu pici prost:

„Salut! Ce faci? Bine… Băi, am să îţi dau banii ăia! Stai aşa, că nu de aia te-am sunat…” Ăsta e începutul. „Salut! Bine că m-ai sunat! Îţi dau banii săptămâna asta! A, ok, mulţumesc, nu te stresa…” Aşa continuă. „Salut, scuză-mă, mi-e cam jenă, dar am făcut nişte planuri şi aş cam avea nevoie de banii aceia… Aoleu, da, stai să întreb…” Iată episodul următor, în care, deja, ruşinea e cât casa. Şi zău dacă e în ordine să îţi fie ruşine – îţi zici în sinea ta, într-un acces de cocoşism – că doar nu ceri nicio pomană ci, atenţie, ceea ce ţi-a oferit şi promis celălalt. Dar tot ţi-e ruşine. Mare. Îţi crapă obrazul, mai ales că ţi-ai făcut obiceiul (sănătos, credeai până acum) ca, la început de fiecare colaborare, să îi atragi atenţia celuilalt că nimic, dar nimic pe lumea asta nu te irită şi deranjează mai mult decât să ajungi în situaţia de întreba despre bani.

Următoarea meteahnă care mă seacă la suflet este asumarea unui statut financiar în baza unor idei neirigate de vreo informaţie exactă. Mai concret: unii care fac meseria ta sunt plătiţi regeşte, automat toţi sunt plătiţi regeşte. Când am intrat în publicitate, înaintea erei noastre, exista această cvasicertitudine, pe care nu ţi-o demonta decât accesul la realitate sau o discuţie pe şleau cu cineva din sistem. Ori, să fim sinceri, de multe ori nu vorbim despre bani nici măcar în familie, darămite la o bere de împrietenire. La fel şi în media. Oameni buni, ştiu secretare şi frizeri care câştigă, lunar, mult mai bine decât un jurnalist de televiziune. Nu vorbesc de şefe de cabinet în multinaţionale şi de stilişti high end, după cum nu vorbesc nici de vedete care întorc pe dos piaţa de publicitate şi rostogolesc rating-urile după mişcarea pupilelor. Mă lovesc, însă, frecvent, de certitudinea multora că fluturaşul nostru de salariu e mai stufos decât nota de plată la Maxim’s. Mai ales dacă apari pe sticlă, dacă faci lucruri cu miză, ambiţie şi amprentă, dacă mai prinzi şi câte-o deplasare de serviciu… O fi pentru X, Y şi Z, dar vă sigur că restul alfabetului se luptă cu credite, rate, renunţări şi ajustări întocmai precum cei care clevestesc toxic de pe margine. Faci cine ştie ce breaking news, ţii o transmisie în direct o oră fără pauză, te complimentează cutare mărime că aşa interviu nici mama lui Ştefan cel Mare nu i-a luat, coordonezi evenimente cu sute de inşi şi mii de neprevăzute… Sigur, bucuria de a le face e uriaşă, după cum îmi imi imaginez că e pentru oricine îşi iubeşte meseria. Dar, la finalul zilei, al lunii sau al perioadei de graţie, se trage o linie, deasupra şi dedesubtul căreia stau cifre, negre pe alb.

De aici derivă şi o altă prejudecată, care ne priveşte mai ales pe cei care ne-am ales profesii umaniste: aceea că hrana spirituală precumpăneşte asupra oricărei delicatese de restaurant. Că recunoştinţa, aprecierea, împlinirea, hergheliile de inorogi roz care îţi zburdă în suflet sunt mai importante decât banii. Banii sunt murdari, slinoşi, meschini, mundani, umilitori, finiţi. Spiritul este liber şi nu poate fi cumpărat. Spiritul nu, dar o carte, o cămaşă, o masă, o vacanţă da, adică exact aceleaşi lucruri care alimentează (ca pentru toţi ceilalţi) prospeţimea, igiena, refrişarea interioară pe care le instrumentăm.

S-ar cuveni o notiţă adiacentă aici, care să îl introducă în scenă pe manager, distribuitorul de graţii materiale, care te bate pe umăr, îţi strânge mâna şi îţi spune: „Excelentă treabă, suntem mândri de tine! Din păcate, nu pot să îţi dau altceva decât două zile libere, pentru că situaţia financiară a companiei nu ne permite niciun bonus financiar…” Să fim sinceri, mai curând vom plăti cu raze de soare decât să trăim pe propria piele o asemenea scenă.

Și tu poți scrie pe Catchy!  🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro. 



Citiţi şi

Toți acești proști plini de sine

Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci

Despre farmecul burghez al discreției

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Felicia / 4 August 2016 13:48

    Daca o directie este gresita, directia corecta nu este in mod implicit cea opusa. Iar daca se intampla sa fie cea opusa, asta nu inseamna ca e de mers pana in extrema opusa. Fiecare extrema este la fel de departe de adevar. Nu cred ca banul in sine este problema, ci energia cu care este folosit si situatia in care devine mai important decat viata (cum este atunci cand omul face bani si construieste locuinte pe care nu le inchiriaza decat familiilor fara copii). Nu banul e problema, ci faptul ca este folosit pentru a asigura un confort disfunctional, care protejeaza lipsa de constiinta, indolenta, frica, aroganta, separarea, indiferenta, un sistem de valori distructiv si disfunctional.

    Reply
  2. Dragos / 2 August 2016 14:09

    Bani. Bani. Bani. 🙂

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro