Olandezii ăștia! Ce psihologie, ce psihiatrie, ce zodiace și introspecții?…Dați-vă întâlnire cu un olandez prin intermediul unei cărți și aflați cât de răsuflate sunt multe dintre teroriile despre dezvoltare personală și despre sinele uman pe care le tot citiți de zor și le luați de bune. Nu vi se pare că a venit momentul să vă maturizați și să nu mai ascultați de ordinele date de antrenorii de “dezvoltarea persoanală”?
Nu mă credeți pe mine, poatre îl credeți pe domnul pe care vi-l introduc acum. Sau haideți împreună la cabinetul lui Bessel van der Kolk – un olandez sadea, v-ați prins – clinician, cercetător și profesor în aria stesului postraumatic. Și, foarte important!: dacă tot ne credem atâta de “dezvoltați”, vizita noastră are loc prin anii ’70 cam pe când nici pic de “dezvoltare personală” nu era prin Est. Așadar, să-i cerem părerea domnului olandez despre fericire și liniște sufletească. Despre cum devenim mai buni, mai frumoși sufletește… Chestiile clasice, le știți doar, dar plasate la un maestru în natura și nebunia umană. Un alt maestru, ca să nu-l mai tot deranjăm atât pe Freud. Sau, mai nou, pe Raami, un alt cunoscător de suflete, pe care omenirea le-a disecat și parcă tot în van… Bun! Să aflăm despre noi!
Domnul Bessel van der Kolk începe cu ce se pricepe mai bine, cu traumatologia, și face bine să ne reamintească. La vremea sa, unul din cinci americani era molestat, unul din treui cupluri o scălda în violență și unul din patru americani era bătut de către unul din părinți. Dar traumatizant poate fi și simplul fapt că cineva te numește gras în copilărie. Sau că nu ai primit nu știu ce cadou când ai făcut 10 ani. Sau că nu poți juca baschet pentru că ești prea mic de înălțime. Pe principiul ăsta, cam toți am avea, acolo, o mică traumă.
Domnule Bessel van der Kolk, știm, suntem sătui până peste cap de trimiterea la copilărie. Acolo sunt toate răspunsurile. Nu ne mai interesează cauza, ci cum tratăm. Se poate trata?
Art by Simona Ciraolo
“Ja, well”, adică “da, sigur”, dacă ținem cont de următoarele teorii ale olandezului nostru:
– supraviețuitorii unei traume au părți ale creierului care rămân active mereu pentru a monitoriza pericolul și care, la cel mai mic semn, real sau imaginat, activează un stres acut;
– singurul antidot este acela de a te simți sigur în preajma celorlalți;
– unul dintre efectele cele mai devastatoare al traumei este acela că scade capacitatea de a-i citi pe ceilalți, ceea ce însemană că traumatizatul are o capacitate mai redusă de a evita pericolele;
– suportul social nu este cea mai importantă parte și nu trebuie înțeles ca prezență a celorlalți, ci ca reciprocitate: să fii într-adevăr auzit și văzut de cei din jurul tău.
“Niciun doctor nu poate prescrie o rețetă pentru prieteni sau dragoste”, ne mai spune profesorul Bessel van der Kolk. Și iată ce mai importantă parte din dialogul nostru cu el: “aspectul cel mai important al vindecării este acela de a învăța să trăiești cu sentimentele în adâncul lor, în toate dimensiunile acestora – nu doar emoțional sau psihologic, dar și la nivelul întregului corp. Pentru a ne simți emoțional apropiați de altă ființă umană, sistemul nostru defensiv trebuie temporar închis. Pentru a ne putea juca, pentru a stabili întâlniri și pentru a ne hrăni tinerețea, creierul are nevoie să își blocheze vigilența naturală.”
Așa cum mulți traumatizați sunt hipervigilenți, tot așa noi, ăștia de ne spunem “normali”, suntem hiperatenți în a diseca, a detalia, a întoarce totul pe toate părțile, a afla răspunsuri, a pune întrebări “deștepte”, a deveni spirituali mai ceva ca Dalai Lama, a găsi esența vieții și piatra filosofală cum n-a făcut-o nici Da Vinci, și tot așa…
Olandezul acesta spunea în anii 70′ că nu trebuie să ne înclinăm atâta de mult spre detaliu. Sau nu cu toții. Unii sunt făcuți pentur asta și au capacitatea de a discerne. Noi, ceilalți, trebuie să trăim simplu…
Acel keep it simple stupid, folosit de US Navy în 1960, chiar este exprimat deștept și exhaustiv. Poate asta i-ar trebui omenirii traumatizate de atâta informație seacă: să învețe să citească din nou printre cele mai banale expresii și exprimări. Vrem să ne bucurăm de plăcerile obișnuite pe care viața ni le oferă, dar cum? Oare suntem deja pre amorțiți ca să mai putem trăi normal?
Sper că nu. Și sper că da, pentru simplitatea sofisticat de frumoasă!
Sursa: aici.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Am fost crescută de o mamă narcisistă și un tată complet absent emoțional
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
