Întoarcerea
Este luna iulie, anul 2016. Mă întorc după douăzeci de ani în locul copilăriei mele. Aveam doișpe ani când am plecat de aici. Nu voi uita niciodată ziua aceea. Sunt sigur că mi-o voi aminti și înaintea morții. Am privit Aleea, deși voiam să nu mai privesc înapoi. Duminică – erau zeci de copii pe Alee, fiindcă strada noastră nu era chiar o stradă. Era mai mult o curte interioară străjuită de Bulevardul Republicii și Aleea Armoniei, care nu știu unde ducea. O sută de familii locuiau aici.
Era ca o alungare din Paradis. M-am gândit mult în acești douăzeci de ani la ce a văzut Adam izgnonit din Rai. Îmi lăsam în urmă Edenul – un patrulater în care fiecare copil știa bine cine e. Eram convins că nu voi mai fi niciodată fericit. Mă întorc după douăzeci de ani aici. Conduc o mașină mică. O parchez cu greu în fața blocului. E plin de mașini. Sunt uluit, sunt deznădăjduit. Toată Aleea e acum o imensă parcare – mașini vechi, rable aduse de prin toată Europa. Stau – o oră, două ore.
E tot duminică – la amiază. Niciun copil. Aștept. Dintr-un alt bloc iese un copil cu tricou portocaliu, târând după el un skateboard. Dă o tură, fără niciun chef, apoi se așază cu fundul pe skateboard și se joacă singur cu două pietre, pe care le lovește ca și cum ar vrea să izbucnească un foc. Un copil singur pe Alee! Nu am fost niciodată singur pe Alee. Sunt un bărbat bătrân, singur pe Alee, privind acest copil și îmi simt inima zdrobită.
Mă simt ca în Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Nu vreau să mă gândesc dacă am fost vreodată mai nefericit decât acum.
Poștașul
E ziua lui Pablo Neruda. Privesc un vechi film de cinema – Poștașul e numele său. E din 1994, dar reconstituie întâmplări din urmă cu patruzeci de ani. Poetul chilian e în Exil pe o insulă italiană. Este angajat un poștaș special pentru a-i livra corespondența. Poetul primește scrisori din toată lumea. Poștașul, din șaua unei biciclete ruginite, i le aduce. Poetul e comunist, e iubit de Internațională.
Poștașul și poetul se împrietenesc, poștașul învață ce sunt metaforele și cu ele o cucerește pe cea mai frumoasă fată de pe insula aceea. Apoi, poetul pleacă în țara lui, poștașul și familia lui rămân pe insulă – unde să se ducă?
Filmul trece și devine sfâșietor. Poștașul se simte abandonat. Înregistrează valurile, ca să i le trimită poetului în Chile. E îngrozitor câtă nevoie au oamenii să nu mai fie singuri, iar viața continuă să îi lase, iar și iar și iar, așa. Finalul este de nepovestit. Poștașul este o melodramă. Te aduce către lacrimi – și nu e bine să te ferești de lacrimi privindu-l. Nu mă feresc.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
