Se uita în gol şi deveni deodată conştientă de un nimic ce exista în interiorul ei. Şi-a amintit cât de mult a trecut de când nu a mai simţit altceva decât furie şi revoltă. Căuta în sine sentimentul de a fi îndrăgostită, dar nu-l găsea, nu îşi mai amintea cum e, cum era. Relaţia ei de iubire, marea ei iubire, se sfârşise deja de un an şi… nimic. Parcă lumea îi era indiferentă, parcă pierduse capacitatea de a simţi ceva. Trebuia să se termine cu o căsătorie, trebuia ca şi ea “să intre în rândul lumii”, dar totul s-a sfârşit. Pentru că… aşa. Nu îşi explica prea mult de ce. A fost precum moartea. Nu poţi să explici moartea. Vine şi atât. Persoana dispare fără un gând, fără un mesaj, fără o explicaţie.
Au fost momente bune şi momente mai puţin bune. Dar nu mai ştie dacă ea e bună sau rea. Nu ştie cine e, nu îşi simte conturul corpului. Imaginea din oglindă e a ei, dar parcă e şi străină. Parcă lipseşte legătura dintre ea şi ea însăşi, dintrea ea cea descrisă de alţii şi ea aşa cum se simte. Era, de fapt, o impostoare, lumea credea că e bine, dar în interiorul ei era o altă persoană, una care îi păcălea pe ceilalţi că e normală, că e ca ei. Era reală, exista, făcea lucruri, respira, lucra, râdea dar erau de fapt două persoane. Una care e în lume şi una care e în sine.
Dispariţia lui a fost ca şi cum ar fi ucis-o. Deodată i-a luat dreptul de a mai exista, de a mai avea un sens, de a mai avea un plan de viitor. Timpul s-a oprit în loc încremenit într-o aşteptare a ceva care să schimbe realitatea, o minune care să o scoată din starea în care este, dar ştia că minunile nu se întâmplă decât în viaţă, iar ea nu mai ştia să trăiască. Pentru o minune trebuia să fie vie şi să fie vie era cel mai greu lucru pe care i-l putea cere cineva. A fi viu însemna să simtă, iar ea pierduse capacitatea asta ca să se poată apăra de imensa durere care putea veni odată cu viaţa şi cu capacitatea de a simţi.
Trecutul şi copilăria îi veneau în minte de câte ori era singură acasă. Un trecut de care visase să fugă printr-o relaţie, printr-o căsătorie. Voise să aparţină unei alte familii, să renunţe la trecut, dar cineva brusc i-a spus “gata… până aici… nu ai dreptul să scapi… întoarce-te acolo şi suferă.”
Trăia în amintirile gri, cufundată într-o stare de tăcere spartă doar de glasuri moarte sau demult plecate, glasuri acuzatoare, ţipete de care încercase mereu să fugă. Parcă o forţă malefică o luase şi o aruncase din nou acolo, ca într-o casă cu fantome, iar rolul ei era să le facă să plece, să le ajute să îşi găsească în ea însăşi liniştea lor.
Are amintiri despre abandon, pericol şi singurătate, amintiri care acum sunt mai vii ca oricând. În lumea ei internă sunt oameni mulţi, figuri fantomatice care îi dau o stare de teamă şi de straniu. Era greu să găsească pe cineva care să o liniştească, mai degrabă regăsea în minte figuri ameninţătoare care o făceau să se ascundă şi să fugă. Parcă ea şi oamenii din jur făceau parte din specii diferite, parcă erau ca ea, dar, în acelaşi timp, erau atât de diferiţi. A căutat acum un om “din specia ei”, dar realiza că era din ce în ce mai greu de găsit, parcă toţi au fost luaţi sau găsiţi de altcineva înaintea ei. Iar ea era sortită să se descurce singură cu demonii ei interiori, cu nevoile şi cu dorinţele ei, cu trecutul, prezentul şi viitorul.
Forţa ei de supravieţuire îi alunga pe oamenii din jur, o forţă a vieţii care a ajutat-o să supravieţuiască, dar care acum semăna moarte şi dispariţie în jur. Oamenii de care se ataşase vreodată au dispărut cumva şi au abandonat-o, iar El, cel aşteptat să vină şi să o salveze de ea însăşi, plecase şi el. Singurătatea şi furia erau acum prietenele ei. Furia pe singurătatea care o copleşea şi în care parcă fusese condamnată să trăiască.
Trăieşte zilnic o stare gri de plictiseală, teamă, durere şi furie. O stare de moarte din care iese greu, dar din care îşi doreşte rău de tot să iasă. Umorul, ironia şi supărarea pe lume o ţin în viaţă, o ancorează de o realitate vie. Nu reuşeşte să fie decât raţională şi să privească oamenii printr-o sticlă opacă. Acei oameni de care are atâta nevoie, dar de care se teme şi pe care preferă să îi ţină la distanţă. Un cerc în care se învârte obositor şi din care caută zilnic să iasă, sperând în fiecare dimineaţă că aceea este ziua în care se va întâmpla minunea. Dacă nu, poate mâine.
Pe Cătălina o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
