Dacă ar fi să iau viaţa de la început acum, cu siguranţă că nu aş mai face atât de multe greşeli. Cel puţin, nu atât de naive. Pe unele, însă, le-aş repeta la infinit şi nu pentru că aş fi învăţat ceva din ele, ci pentru că mi-au schimbat viaţa, iar fără ele nu aş mai fi eu.
Prima iubire – prima greşeală. Nu ieşisem bine din copilărie. Eu. Căci el deja gustase din preaplinul vieţii. Nu mi-au fost străine clasica „suferinţă din dragoste”, şi nici gelozia (şi a mea, şi a lui), şi nici minciunile (lui), şi nici dorul (meu). Mă amăgea cu câteva cuvinte, noi pentru sufletul meu, şi-mi ţineau de foame, în timp ce el era ocupat cu nurii altor femei. De vârste diferite. Însă nu uita să se întoarcă la mine la fix, exact înainte ca eu să încep să smulg din poveste. A fost nevoie să fug din oraş, cu tot bagajul înghesuit într-o geantă de voiaj, şi să mă pierd prin cotloanele ţării câţiva ani, fugind de el şi, în acelaşi timp, de mine însămi. M-am întors alta. Fără sclipiri în ochi, dar refăcută ca după un război devastator. Reconstruită de la zero.
Prima căsătorie – a… deja pierdusem numărul greşelilor. Ne-am reîntâlnit după treisprezece ani. Nu sunt suprestiţioasă, deşi, poate, ar fi trebuit să fiu. El era însurat. Eu nu mai căutam nimic. Eram maturi. Cel puţin, aşa speram. În mai puţin de un an semnam actele la starea civilă. Nu am făcut nuntă, amândoi detestăm balamucul, însă asta nu înseamnă că nu am sărbatorit restrâns, împreună cu puţinii prieteni care nu ne judecau. Peste nici doi ani, depuneam actele de divorţ. Era, în continuare, un inconştient. Arunca cu banii în stânga şi în dreapta. Şi nimerea numai… femei. Mereu altele.
Ultima căsătorie – nu este o greşeală, căci, după 25 de ani, ajung să cred că este vorba, simplu, de destin. Din nou, împreună. De data asta, o luăm amândoi de la zero. Sufleteşte, dar şi material. Eu trecusem printr-un divorţ costisitor, iar el se ruinase într-o afacere fantezistă. Nu, nu am mai trecut pe la ofiţerul stării civile. Nu mai aveam nevoie de aprobări externe şi nici nu am mai mărturisit cunoscuţilor că suntem iar un cuplu. Dar am făcut altceva care să ne permită un (nou) început, solid de data asta. Am găsit cel mai bun ajutor, cea mai sigură soluţie, cea mai rapidă rezolvare pe care, în sfârşit, ne-am asumat-o amândoi – un împrumut comun. Cu banii obţinuţi de aici, am început să ne reconstruim viaţa, bucată cu bucată, având la bază sentimentele noastre atât de vechi, încât, uneori am senzaţia că m-am născut cu ele, dar şi o emoţie proaspătă pe care o credeam exclusiv rezervată… primelor dăţi.
Povestea merge mai departe. E prea târziu să întemeiem o familie ca la carte, însă, din fericire, nu e târziu să ne iubim ca la carte. De data asta, doar noi, până la sfârşit.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
