Ce zici de asta?
Ce zici, ce curaj am să ţi-o spun, aşa, în faţă?
Ştii care-i treaba? Că după atâta amar de vreme, nici măcar nu am mai nevoie de curaj! Vine de la sine. O spun în sinea mea, o pot striga pe străzi în gura mare, mi-o pot repeta ca pe o mantra în fiecare seară înainte de culcare şi dimineaţa, când mă întind cât sunt de lungă…
Dar miracolul s-a produs! Nu te mai iubesc!
Nu mai am nevoie de mantre, aşa cum aveam cândva.
Crede-mă că nu te mint. Şi că eliberarea pe care o simt şi o manifest acum şi care e fără cale de întoarcere este albă, luminoasă, lipsită de orice impuritate ce s-a ivit vreodată între noi. În sporadica şi eterna noastră legătură. Iubirea noastră atât de sinceră şi fierbinte, încât îmi ziceai că mă iubeşti din naştere, pentru veşnicie. La care eu ţi-am răspuns, ironizându-te puţin, ca de obicei, că nu aveai cum să mă iubeşti din naştere, din moment ce eu nici nu eram născută pe atunci. Zâmbeam amândoi din cauze diferite. Dar zâmbeam şi asta era bine. Te rog să zâmbeşti şi acum. Ştiu că poţi. Te cunosc prea bine.
Te vei întreba, din orgoliu, cum, de ce, de unde până unde? Nu mă mai iubeşti? Îţi răspund, cu mâna pe inima: NU, nu te mai iubesc.
Nu aşa cum te iubisem.
Tu eşti băiat deştept şi ştii cum merge în viaţă. De câte ori nu te-ai dovedit mai înţelept decât mine? Deşi mereu tu erai cel care mă elogia cât sunt de deşteaptă, de citită, de cultivată, în comparaţie cu tine. Argumente care, în ochii mei, pe atunci, nu valorau doi bani. Când şi dacă iubeşti cu adevărat, nu mai pui în balanţă câte clase, ce universitate a făcut unul sau altul, câte diplome are, dacă şi cum s-a „ajuns” într-un fel sau altul.
Ohh… de câte ori te rugasem, iubitule, să nu mă mai ridici pe un piedestal inutil! Necerut şi absolut nedorit de mine! Dacă eu aş fi fost aceea care să te interogheze de studii, finanţe, să fi fost interesată în vreun fel, mai înţeleg. Să-ţi fi reproşat ceva din acest punct de vedere, femeie fiind… Aş fi avut dreptul pe care şi-l arogă multe femei… majoritatea, de fapt.
Nu eu.
Eu doar te-am iubit fără așteptări. Şi am încetat să te iubesc.
Ce zici de asta?
Aş fi prea falsă să pretind că nu mă voi gândi uneori la tine sau că te-am şters din suflet definitiv. Vor exista mereu anumite unghere ale amintirilor noastre, pe care le-am depus deja în podul cu lucruri preţioase şi curiozităţi. De acolo ele nu vor dispărea, nici măcar nu se vor estompa vreodată. În podul tău, exact la fel. Ştiu, ştii.
Nu te mai iubesc, iubitule. Nu-ţi pune întrebări inutile. Viaţa ne surprinde pe toţi atunci când ne aşteptăm mai puţin. Dar podurile cu amintiri preţioase rămân. Restul e nesemnificativ.
Guest posy by Lavender’s Blue
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.