Sunt o persoană tolerantă, mult prea tolerantă, și destul de sensibilă la reacțiile celor din jurul meu. Însă ce nu am reușit să tolerez niciodată sunt nesimțirea și prostia cronică; lucruri ce mă fac uneori să reacționez ironic și necruțător.
Observ tot mai des că astăzi ești încurajat să fii nesimțit, e un trend, e un „must have” ce azi-mâine o să-l trecem în CV.
Suntem bombardați cu citate gen „ai tupeu, frate, că altfel mori de foame1”. Ne educăm copiii în spiritul acesta instinctiv și primar, de parcă evoluția și-a atins apogeul cândva și acuma a intrat în regres.
Îngrijorator e că observ lucrul ăsta mai des în rândul bărbaților, cei care se așteaptă ca viața noastră să se sprijine pe umerii lor.
Albă ca Zăpada se îndrăgostește de noul Făt Frumos, cocalarul plin de tupeu, ce ori te face din vorbe ori își parchează bolidul la scară. Iar Făt Frumos se așteaptă ca ea să fie neprihănită și educată, că doar își doreşte o doamnă în viața lui. Cu siguranța, s-a pierdut ceva pe drum în povestea asta…
Și mai îngrijorător e că noi, femeile, acceptăm și încurajăm astfel de comportament, chiar îl copiem, la rândul nostru, ca să ținem pasul „modei” și să părem independente. Ne creștem copiii cu spiritul liber și le insuflăm de mici ideea îngrijorătoare „mamă, dacă Gigel îți dă una, tu dă-i două”.
Am ajuns să duc o luptă crâncenă cu copiii mei, le explic mereu să fie toleranți, să se ferească de copiii ce le fac rău intenționat, să nu fie răzbunători, să dea dovadă de compasiune, însă cu cât cresc, mă văd tot mai neputincioasă, degeaba mă străduiesc eu, când în jurul nostru se predau alte lecții.
Într-un final, oare cum e mai bine? Oare cât preț mai pun ei pe vorbele mele sau ale celor ca mine, când modelele din viața lor le dictează altceva?
Nu sunt o visătoare și nu îmbrățișez ideea de gentleman perfect. Însă când bărbaţii din jur îmi dau replici de genul „nu m-ai cunoscut personal ca să-mi apreciezi bărbăția”, rămâi cu gura căscată. S-ar putea să te dezamăgesc, dar bărbăția nu stă în ce ai în pantaloni! Nu trebuie să te cunosc personal pentru a afla treaba asta. E destul să văd modul în care acționezi și reacționezi, exemplul pe care îl oferi celor din jurul tău, modul în care îi tratezi, compasiunea ta, modul în care știi să tratezi o femeie. Iar atâta vreme cât îți verși ura din suflet, atâta vreme cât demonstrezi egoism, tratezi o femeie cu dispreț şi te bucuri că la ultima ta replică acidă ai zărit lacrimi în ochii ei, este suficient să-mi dau seama cât de bărbat ești.
Oare încă mai considerăm că cel care vine și bate cu pumnul în masă e bărbat adevărat? Cel care își tratează soția/iubita/mama ca pe o servitoare și se bucură de suferința ei? Cel care calcă în picioare tot în jurul lui ca să își atingă scopurile? Acel răzbunător care distruge tot ce-i iese în cale din nemăsuratul lui orgoliu?
Nu, bărbat adevărat e cel care nu a uitat ce e bunul simț și își îngenunchează adversarul cu lucrul ăsta. Bărbat e cel care se retrage cu fruntea sus când simte că e cazul. Cel care știe să iubească, știe să aprecieze, știe să-și trăiască cu demnitate înfrângerile și dezamăgirile. Și, mai ales, cel care știe cât tupeu să folosească, încât să nu ajungă la nesimțire.
Bărbat adevărat e cel care știe să te aprecieze pe tine așa cum ești, cu bune și rele!
Guest post by Mirela Lupuleţu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
