În aparenţă sunt de toate. Sunt un demiurg absolut. În aparenţă sunt eu, în esenţă sunt altul. Închid ochii şi mă gândesc la ce sunt fără părerile celorlalţi. Ce sunt eu fără ceea ce m-a învăţat societatea? Ce sunt eu fără părerile şi ideile preluate în mod aproape dureros de la ceilalţi.
Ah, uite, acum sunt mai puţin zeu. Sunt mai mult o foaie albă de hârtie, şi câteva pete ce ar putea fi numite ideile mele. Am în minte gol, un vid infinit în care mă pierd şi mă confund. Am uitat de unde am venit şi unde mă duc. În esenţă sunt insignifiant pentru lume şi pentru mine. În esenţă sunt nimic dacă nu mă construiesc.
Aruncat într-o lume orbită de aparenţă, am pierdut esenţa tuturor lucrurilor. Sunt pus faţă în faţă cu o oglindă mult prea curată pentru ochii mei. Adevarul în esenţă pură îmi arde retina ca un acid si vreau sa îmbrăţişez aparenţele. Dar nu pot. Oglinda asta nenorocită mă urmăreşte, se întinde peste tot în mine şi mă devorează ca o fiară. Fug de mine, în mine, în gol. Adevărul meu e negru, e pustiit de orice urmă de mine. Eu sunt o pânză pictată la nimereală de alţii.
Eu nu sunt fiu al faptei. Sunt fiu al puterii şi al gândirii. Merg pe stradă înconjurat de oameni născuţi morţi. Oameni aruncaţi într-o lume patetică, o lume a moravurilor uşoare, mascate deloc subtil cu parfum de frumuseţe şi gingăşie. Am uitat să respir fără greutate, mă sufoc sub propriile-mi gânduri şi mor.
Lumea îmi pare atât de îndepărtată acum, încât nici nu mai cred că a existat cu adevărat. Sunt într-un război sângeros cu mine şi pierd.
Și câştig.
Viaţa nu înseamnă nimic altceva decât un drum încoronat de aparenţe, drum care duce spre moarte, indiferent de ce facem. Sunt fiu al iubirii dintre două fiare domesticite de propria lor conştiinţă, sunt rodul unui trup firav şi al unei minţi preapline de constrângeri.
Iubesc sau îmi e impus să iubesc. Nici nu contează. Afişez zâmbete în stânga şi în dreapta, împart complimente, aşa cum un cartofor îşi împarte cărţile şi uit că o să mor.
Vreau să mor fericit, dar fericirea e greu de găsit. Ma acopăr cu o pătură imaginară de fericiri mici şi mă scald în ele uimit de tot.
Alerg, apoi mă trezesc înconjurat de fiare, de oameni ce urlă în singurătate. Şi fug de ei, fug de mine şi sper să găsesc un alt eu, undeva, aici sau departe, dar sper să îl găsesc şi să mi-l însuşesc.
Mă gândesc la zâmbetul mamei, la glasul tatei şi realizez că nu mai există. Sunt singur şi nimic nu mă mai poate apăra de golul din mine, nimic nu îl mai poate umple.
Falsitatea ne devorează pe toţi, neîncetat şi dureros de aprig. Îmi simt oasele sfărâmate de minciuni şi sângele evaporându-se spre alte lumi, spre un univers paralel în care eu nu sunt eu de acum, un univers în care zâmbetele sunt sincere, frumoase, un unviers în care oamenii simt, nu mimează.
Ca un apogeu al sacrificiului mamei, care se leapădă de sine pentru propriul prunc, îmi arunc minciunile departe, le refuz, le reneg şi mă ascund de ele. Le-am lăsat în urmă şi acum sunt eu. Sincer, ca un prunc abia venit pe lume, respir greu, dar fericit, tremur, mi-e teamă, dar nu pot face altceva decât să trăiesc.
Acum, asta este realitatea mea.
Bună sau rea o îmbrăţişez strâns şi nu îi mai dau drumul, îmi e prea frică. Acum sunt orb, sunt mut, sunt singur şi vreau să rămân aşa. Îmi accept greşelile şi penitenţa. Adevărul arde ca un fier încins în carnea crudă a conştiinţei.
Respir sacadat sub greutatea cuvintelor auzite şi le aşez ca pe nişte porţelanuri preţioase în mintea mea, în amintirile mele. Asta e tot ce mi-a rămas, lumea de afară, lumea în care obişnuiam să mă mint, amintirile ei si vidul în care m-am cufundat de bunăvoie.
Dar e prea greu, e prea mult gol. Superioritatea în care mă scăldam în lumea exterioară a pierit aici. Vreau înapoi afară.
Vreau să mă întorc în lumea pe care o cunosc deja, în lumea care m-a transformat într-un mort. Vreau să mă întorc în aparenţele mele familiare, cunoscute şi acceptate tacit.
Îmi lipsesc zâmbetele false, complimentele ce acoperă fraze îmbibate de invidie, de regret, de teamă.
Nu pot să mă bucur de nimic fără aparenţe. M-am născut şi m-au invadat, iar acum, le duc dorul şi tânjesc după gustul lor amărui. Îmi place minciuna, sunt om, sunt o fiară. Limitările aparenţelor mă mulţumesc pe deplin şi m-am obişnuit cu asta. Îmi vreau viaţa trăită în aparenţă, nu vidul ăsta ingrozitor. Vreau un pahar cu apă ca să-mi spăl gândurile propriei esenţe.
Vreau un pahar de aparenţă, vă rog.
Semnează un eu, în aparenţă.
Guest post by Diana Teodora Diaconeasa
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
