Aceasta a fost părerea creatoarei legendarului parfum Chanel no. 5 – primul cocktail olfactiv modern, creat din esenţe sintetice, seducătoare, care vorbeau despre emanciparea femeii şi despre proaspetele sale atribute, oarecum sintetice, dacă le comparăm cu cele izvorâte din orânduirea ancestrală, naturală. Femeia modernă… ştim de unde îşi procură astăzi esenţele parfumate, pe unde şi le aplică şi când le poartă. Ce făcea, însă, Femeie antică? Nefertiti, Cleopatra, Esther… Cum arăta universul Ei? Cum îşi contura identitatea olfactivă care, după cum spunea tot Coco Chanel, i-a purtat, iată, amintirea până în prezentul nostru şi viitorul ei? Octavian Sever Coifan răspunde la aceste întrebări în cartea sa “Parfumul, mică enciclopedie”. Vă invit, aşadar, într-o călătorie ispititor de parfumată.
Egipt
Parfumurile erau larg răspândite în lumea egipteană, fiind accesorii obligatorii la sărbători şi banchete. Nobilii egipteni utilizau din abundenţă parfumuri, balsamuri, unguente şi pomezi. Femeile din înalta societate se masau cu pomadă de trandafiri sau cu un unguent pe bază de migdale dulci, miere, vin aromatic, răşini şi scorţişoară. Unul din rafinamentele supreme în Egipt era să porţi pe vârful capului mici conuri cu esenţe balsamice, care, topindu-se, parfumau faţa. Nefertiti se îmbăia în apă de iasomie, apoi se ungea cu extracte de flori rare, îşi sublinia ochii cu khol negru şi îşi vopsea genele în albastru, unghiile îi erau aurite, iar palmele decorate cu henna.
Se spune că atunci când Cleopatra s-a întâlnit pentru prima dată cu Marc Antoniu, podeaua încăperii a fost acoperită cu petale de flori, iar pereţii au fost înmiresmaţi cu esenţele cele mai scumpe. Când l-a părăsit pe Marc Antoniu, a poruncit ca pânzele corabiei să fie înmuiate în parfumuri suave, astfel încât să ducă mirosurile dulci spre amant.
Spaţiul Mesopotomian
În spaţiul mesopotamian, puritatea era văzută mai mult ca o noţiune spirituală decât una igienică, deşi în apartamentele regale s-au descoperit diverse încăperi cu destinaţia de baie. Perşii nu cunoşteau săpunul, dar se pare că foloseau un amestec de argilă, ulei şi cenuşă. Foloseau frecvent uleiuri parfumate şi pomezi pentru întreţinerea părului şi a bărbii. Ideea de voluptate era asociată cu mirosurile puternice, necesare pentru a ascunde emanaţiile neplăcute. Se practica oncţiunea integrală a corpului: cu cedru şi mirt pentru cei bogaţi şi cu ulei de sesam pentru majoritatea populaţiei.
Sub influenţa Orientului, în timpul lui Alexandru cel Mare, pardoseala palatului se stropea cu apă aromată, iar pe culoarele palatului erau dispuse casolete cu myrrha şi olibanum, ce ardeau permanent. Esther (personaj biblic întâlnit în vechiul testament) a fost supusă unor ritualuri succesive de purificare înainte de a fi propusă pentru a deveni a doua soţie a regelui persan, Xeres I, în locul primei soţii, care fusese surghinuită: şase luni de etuve parfumate, masaj şi oncţiuni cu ulei de mirt, apoi alte şase luni de fumigaţii cu styrax, şofran, nard, cinnamom şi olibanum. În ziua prezentării, ea a fost masată pe tot corpul cu lapte de benzoe şi pudră de melc pentru albirea tenului, iar părul i-a fost masat cu ulei de iasomie. Pentru a întări logodna, obiceiul cerea ca viitorul soţ să verse parfum pe capul tinerei fete, iar după noaptea nunţii ei trebuiau să-şi verse reciproc tămâie pe corp şi să se purifice arzând tămâie prin încăpere.
Persia era renumită pentru mirosurile dulcege care se degajau din apartamentele regale sau din curţile şi grădinile paradisiace, pline cu iasomie, liliac, violete şi trandafir roşu. Ei ştiau că, pe măsură ce se uscau petalele de roze, mirosul florilor se intensifica. Astfel, plasau boboci de trandafir în vase de ceramică sigilate, ce trebuiau deschise peste timp. Toate aceste plante aromatice se găseau în celebrele grădini suspendate ale lui Nabuccodonosor, unde cedrul, chiparosul sau palmierul se amestecau cu iasomia, trandafirul, crinul, crocusul, irisul şi violetele. Babilonienii îşi confecţionau parfumurile folosind mirodenii din India, gume din Arabia şi balsamuri din Iudeea.
Iudeea
În centrul tuturor ceremoniilor desfăşurate în Templul din Ierusalim se găsea ritualul oferirii tămâii sacre. Acest proces consta în prepararea unui amestec de 11 mirodenii sfinte, numite în ebraică Ketoret Bisamim. Amestecul era ars în fiecare dimineaţă şi seară de preoţi pe Altarul de Aur, în faţa Arcei Sfinte. Talmudul (cartea legilor civile şi religioase iudaice) spune că femeile din Ierusalim nu purtau parfumuri, pentru că mirosurile care emanau de la Ketoret erau aşa de puternice, încât se răspândeau prin tot oraşul.
Metoda exactă de preparare a Ketoretului era un secret păstrat cu străşnicie de maestrul parfumier. În aprilie 1992, o echipă de arheologi a descoperit o cantitate de 600 kg de substanţă organică roşie cu nuanţe brune, sigilată într-un siloz din complexul Qumran. Analiza ei a arătat că include urme a cel puţin 8 dintre cele 11 mirodenii folosite la prepararea amestecului sacru. În 1994, mirodeniile sfinte i-au fost prezentate lui Rav Yehudah Getz, rabinul şef al locurilor sfinte, care a sugerat ca o cantitate mică să fie arsă în combinaţie cu sare de Sodoma şi sodă de Karshina, substanţe descoperite în aceeaşi peşteră. Rezultatele au fost uluitoare. Deşi aromatele şi-au pierdut din potenţă după două milenii, parfumul a fost extrem de puternic, persistând câteva zile în vecinătate, zonă pe care a purificat-o de insecte şi paraziţi. Aceste efecte sunt, de altfel, menţionate şi în Talmud.
David, care a domnit în Iudeea în secolul al X-lea (î. Cr.) se ungea cu ulei şi îşi parfuma hainele cu aloe, myrrha şi cassia pentru a plăcea fiicelor de regi. Femeile foloseau coliere cu perle, din care picura pe piept un parfum uleios.
India
În India, folosirea parfumurilor de către profani a multiplicat funcţiile acestora, apărând băile parfumate, oncţiunile corporale şi parfumurile pentru ars. Înainte de nuntă, mireasa era masată cu unguente parfumate, apoi cei doi miri erau acoperiţi cu mătase şi învăluiţi în miresme de santal şi fumigaţii. Ingredientele folosite erau cardamom din Ceylon, curcuma, cuişoare, garoafe, patciuli, piper negru, santal, tămâie şi camfor. Femeile indiene petrec şi astăzi mult timp ungându-se cu esenţe de tuberoze şi trandafiri.
Japonia
Parfumurile au fost aduse în Japonia din China şi Asia Centrală prin intermediul budismului. În China, în timpul dinastiei Tang (secolele VII-XII), ele erau folosite în timpul ceremoniilor budiste şi cu scop terapeutic, dar şi pentru parfumarea întregului corp cu ajutorul săculeţilor parfumaţi strecuraţi în haine. Primele parfumuri introduse în Japonia au fost, în principal, lemnele aromate, răşinile şi diferitele ierburi.
Aceste sfere (sau săculeţi) erau umplute cu diferite parfumuri, decorate în cinci culori şi împodobite cu şnururi şi flori artificiale, fiind folosite ca amulete pentru noroc şi viaţă lungă. Ele erau importate din Asia de Sud-Est şi includeau un amestec de zece elemente. Compoziţia amestecului cu care erau umplute săculeţele varia în funcţie de reţeta solicitată (care era secretă). În consecinţă, un parfum persista o perioadă variabilă, de la 3 luni la 3 ani. Pentru realizarea săculeţilor se foloseau diverse materiale, toate scumpe. Iniţial, erau purtate în interiorul hainelor, dar ulterior au devenit elemente de decor ambiental.
S-au inventat chiar şi jocuri de societate. Jocul Kodo consta în a pune în vase mici cu jar bucăţi de lemn parfumat, jucătorii trebuind să ghicească mirosurile şi să gliseze în nişte plicuri de mătase câteva jetoane, astfel încât să reiasă numele substanţei respective. După câteva zeci de fumigaţii, plicul fiecăruia era deschis pentru a se cunoaşte învingătorul. Jocul Genji consta în şase grupe de parfumuri, care evocau primăvara, vara, supunerea budistă, toamna, căderea florilor şi iarna. Ko-kwai era un alt joc, în cadrul căruia trebuiau recunoscute miresmele diverselor tămâi amestecate, depuse pe jar.
Grecia Antică
În Grecia Antică, culmea rafinamentului era să parfumezi fiecare parte a corpului cu un miros diferit: picioarele cu unguent egiptean, braţele şi spatele cu mentă, părul şi sprâncenele cu măghiran, iar genunchii cu cimbru. Edificiile construite pentru îmbăiere devin un simbol al comunicării sociale, iar banchetele greceşti exaltă această lume a aromatelor, unde totul este parfumat, devenind un teatru de dulce beţie şi vin înmiresmat cu flori dintre cele mai diverse.
În descrierea unui faimos banchet, Hipocrate prezintă ceremonialul purificării mâinilor, realizat cu parfumuri, fiecare invitat folosind un vas de aur sau de alabastru cu apă înmiresmată. Pe măsură ce invitaţii mâncau, o boare delicată de arome se răspândea în aer. Porumbei albi cu aripi impregnate în parfumuri scumpe zburau deasupra invitaţilor, lăsând arome în aer.
Roma Antică
În Roma Antică, parfumul acompania fiecare etapă a vieţii. Se obişnuia la romani să-i fie prezentat un parfum nou-născutului şi tinerei mame (un servitor îi oferea stăpânei tămâie din Arabia şi Amomum aromaticum din Punt). Dragostea era legată de parfumuri: în ziua căsătoriei, mirele ungea coloanele casei cu miresme bogate. Bărbaţii îndrăgostiţi încoronau cu flori pragul frumoaselor şi le parfumau porţile cu ghirlande de flori. Se parfuma chiar şi pragul uşii, pentru a le aduce noroc.
Baia, ca semn de curăţenie corporală, era un element esenţial în lumea romană şi o ocazie de plăcere şi relaxare în cadrul termelor. Băile individuale erau umplute cu ape înmiresmate. Caligula cerea stropirea meselor de banchet şi a pereţilor sălii de baie cu parfumuri. După baie, urmau masaje cu ulei de trandafir, de frunze de plop, myrrha, nard sau lavandă. Hainele erau parfumate prin suspendare deasupra unui jar în care se presărau răşini, dar şi prin inserarea în interiorul lor a unor săculeţe cu plante. Se parfumau chiar şi sandalele.
Romanii erau mari amatori de sărbători abundente în mâncăruri şi distracţii. Banchetele lor erau adevărate orgii olfactive. Nicio masă nu era servită fără flori plăcut mirositoare şi fără apă parfumată. Invitatul era parfumat încă de la intrare, iar în sala de mese se răspândeau miresme la fiecare fel de mâncare. O sclavă aducea apă aromată, pe care o turna pe mâinile fiecăruia. În palatul de aur al lui Nero, Domus Aurea, plafonul sălii era prevăzut cu găuri prin care se puteau arunca flori şi esenţe rare. Vinurile erau parfumate cu mirt, absint sau trandafir. Pe lângă cupele din metale preţioase, existau şi cupe făcute din lemn parfumat, care se numeau mirrhina.
Atât despre Antichitate. Sper că v-a plăcut. Săptămâna viitoare ne plimbăm prin Evul Mediu, prin haremurile orientale, trecem prin Renaştere, ajungem şi la curtea Regelui Soare… ahhhh!
Până atunci, vă doresc o săptămână parfumată! 🙂
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
