Am început să fumez pe la 20 de ani, câte o țigară la început, apoi la diverse ocazii câte trei sau patru… din curiozitate, din prostie, din dorința de a fi în „rând cu lumea”, de a fi diferită de unii și la fel cu alţii… și cine mai știe din câte alte motive.
În timp, țigara a devenit parte din viața mea. Întâi îmi cumpăram țigări, după care mă gândeam dacă mai am bani și pentru pâine. Nu conta, important era să am țigări. Dependența era atât de puternică, încât nu puteam adormi, dacă seara rămâneam fără țigări pentru a două zi…
Ani la rând m-au subjugat, deși recunosc cu mâna pe suflet că detest să depind de cineva sau de ceva.
Țigările au fost întotdeauna mai tari decât voința mea. Știam că-mi fac rău singură, uram asta, dar iubeam țigările, iar iubirea pentru ele era mai puternică decât ura pentru răul ce mi-l dăruiam singură.
Țigările îmi aduceau liniștea, pretextul pentru o pauză… și satisfacția fizică și psihică pe care un nefumător nu le-ar înțelege niciodată.
Și totuși, mi-am spus într-o zi că voi renunța. Mi-am fixat o dată, m-am pregătit psihic vreo patru luni pentru data aceea care, inevitabil, a venit.
Îmi aduc aminte cum în seara respectivă m-am culcat pe la ora 22, am adormit, iar la ora 23.53 m-am trezit brusc cu gândul că venise ziua când m-am lăsat de fumat, că nu mai fumez! M-am uitat la ceas și mi-am spus: mai am timp de o țigară! Și am avut, la 23.59 am tras ultimul fum. Ultimul fum pentru… un an și cinci luni!
Perioada asta a fost coșmarul vieții mele. Nu pentru că mi-ar fi trebuit să fumez. Nu… M-am lăsat ușor de fumat. Două sau trei săptămâni a fost mai greu, pe urmă mă uitam la cei care fumau în jurul meu cu indiferenţă. Nu-i judecam nici măcar pentru faptul că fumau lângă mine… deși știau că tocmai renunţasem. Era alegerea mea să stau lângă ei, nici nu aveam cum altfel, făceau parte din viața mea.
Dar spectacolul de-abia acum începe. Au venit pe rând, la vreo două trei luni de la renunțarea la țigară. Am început să am tot felul de stări de rău. Inexplicabile și pentru mine, și pentru medici. Ajungeam cam de două ori pe săptămână la Urgență, cu limba amorțită, cu mâinile și picioarele înghețate și amorțite, cu senzația că nu mai pot înghiți, cu o altă senzație mai cumplită, că nu mai am nevoie să respir și că o să mă sufoc.
La Urgență, un calciu și un diazepam intravenos, două ore întinsă pe un pat sub supraveghere și apoi, acasă! Cu tot cu spaima că oricând pot să mă întorc la spital. Coșmar!
Nu mai căutam compania colegilor, a prietenilor. Îmi era mintea doar la „când o să mi se răcească mâinile și o să-mi amorțească limba”! Ca un cui îmi stătea înfipt în creier gândul asta.
Și tot în câteva luni a mai apărut o problemă: în fiecare zi descopeream alte haine care nu mă mai încăpeau. De la 59 de kilograme la început, peste șapte luni aveam 72, iar după un an și cinci luni, aveam 83! Mă simțeam ca un tanc! 1.72 m și 83 de kg.
Depresia se instalase comod în toată ființa mea.
Dă-i cu medicamente, dă-i cu ceaiuri, diverse cure de slăbire, leacuri babeşti… nimic nu funcționa. Și nu! Nu mâncam mai mult, nu mâncam nici dulciuri, niciodată n-am mâncat dulciuri. Mai mult decât atât, am început să fac foamea crunt încă de când am văzut că am ajuns la 65 de kilograme. O foame de vedeam stele, îmi bâzâiau urechile și mă țineam de pereți de leșinată ce eram. Niciun medic pe care l-am consultat nu mi-a dat vreo soluție, nici pentru psihic, nici pentru fizic. O soluție care să funcționeze, zic. Că altfel, aveam o sacoșă cu medicamente.
Într-o zi am aruncat toate medicamentele în coșul de gunoi, am luat punga, am dus-o la pubelă, după care m-am îndreptat grăbită spre benzinăria de alături și mi-am luat două pachete de țigări. Așa cum făcusem întotdeauna înainte de a mă lasă de fumat… două, să-mi ajungă!
Greu m-am reapucat de fumat, cu amețeli, cu strâmbături pentru gust neplăcut… dar am insistat. Într-o săptămână eram iarăși fumătoare. În opt luni, aveam 62 de kilograme, pastile n-am mai înghițit decât dacă am fost răcită…
Și totuși urăsc blestematele de țigări! Au fost mai tari decât mine, afurisitele, iar eu trebuie să recunosc că sunt sclava lor, iar ele sunt singurul meu stăpân!
Și acum, puneți-mă la zid!
Pe Liana o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Când știi că ai nevoie de o schimbare în viața ta
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
