Scrisoare către tatăl meu

6 June 2016

Mi-aş dori ca, la un moment dat, să am curajul, tăria şi răbdarea de a-ţi spune personal cuvintele care urmează.

Ştii ce-mi dau seama în clipa asta? Că mi-aş dori doar să-ţi vorbesc, fără să ascult ce ai avea să-mi spui, dacă vei crede că e necesar să-ţi exprimi şi versiunea ta de poveste. Aşa mi se pare că ai tot spus-o până acum, încât acum simt să vorbesc, iar tu să taci şi să m-asculţi.

Tată, îţi scriu azi nu pentru că plec, ci pentru că simt că ai plecat tu cu totul din sufletul meu. Azi te-am dat afară! Locul rămas în urma ta e-o rană atât de mare şi de-adâncă, încât doar timpul o va mai vindeca. Complet? Niciodată! Am tot auzit că iertarea vindecă orice… voi vedea… o viaţă, două, cine ştie?

tata fiica

Azi vreau să-ţi spun că-n sufletul meu te-am condamnat pe viaţă la exil. Nu pentru că aş fi vreun Dumnezeu care te-alungă din Rai, ci pentru că de azi sunt stăpâna vieţii mele şi paznicul cel mai de preţ al sufletul meu. Azi îţi voi spune motivele şi-apoi mă voi elibera de tine, voi amputa partea aceea bolnavă din mine.

Azi mă simt pregătită pentru eliberare, pentru libertate! Azi mă nasc cu-adevărat şi sunt aici să mă privesc. Priveşte-mă şi tu!

Vreau să ştii cum te văd, vreau să ştii ce simt şi ce gândesc acum. Azi te văd ca pe călăul vieţii mele. Azi simt că am pierdut atâta viaţă din timpul meu pe pământ, simt că l-am pierdut în favoarea ta. Azi simt să te condamn pentru furt premeditat de viaţă. Viaţa mea ai fost mai mult tu decât eu. Eu? Cine sunt eu? Cine-am fost eu? Nimeni şi nimic, decât o prelungire a ta, o sabie-n mâna ta. Cu ea ai dus multe lupte, ai zdrobit femeile din jurul tău… cu un copil, o fată şi-apoi o femeie. Ironia face că aş putea să-ţi mulţumesc pentru că mi-ai arătat că o femeie este şi o forţă. Povara cu care trăiesc este însă că ai folosit fiecare femeie din viaţa ta ca pe-un obiect: pe mine, pe soţia ta şi pe mama ta.

Ai fost perfectul conducător al vremurilor noastre: „Dezbină şi stăpâneşte!”. Ai văzut în părinţii tăi un exemplu, probabil: un tată bun şi deştept şi-o mamă rea şi… săracă cu duhul. Ai căutat să perpetuezi modelul. Ţi-ai căutat o femeie pe care-ai considerat-o mai slabă că tine şi când ai văzut că nu e, ai lovit-o, ai îngenuncheat-o şi-apoi ai îngrijit-o, să vadă ea în fiecare zi a aşa-zisei vieţi cine e puternic şi cine e slab. La fiecare pericol de a se ridica la nivelul tău, ai aplicat aceeaşi metodă ca ea să rămână mică şi cuminte.

Mai ştii când mi-ai spus, acum vreo 15 ani, într-un Ajun că tu ai vrut-o pe mama de nevastă şi, ca să fii sigur că o vei avea, ai lăsat-o gravidă? A fost un gest de supremă încredere să-mi împărtăşeşti planul tău şi, mai mult, să mă sfătuieşti să am grijă la rându-mi să nu păţesc la fel, că bărbatul dacă-şi pune în cap că mă vrea, ştie ce să facă să mă aibă. Mai ţii minte? Doamne, cât de înspăimântător mi s-a părut până şi atunci… şi cât de grotesc mi se pare acum.

Dacă bărbatul sădeşte viaţă-n tine, tu, ca femeie, nu mai ai drept de viaţă şi de moarte asupra ta… el are! Mă cutremur şi mă revolt şi-acum! Ai ucis viaţa femeii de lângă tine ca ea să nască pentru tine o altă viaţă: a mea! Cum sună: a mea. Nu, nu e a mea. N-a fost a mea deloc până acum. A fost a ta, prin mine. Am fost cea mai tăioasă sabie-a ta. Cu mine, ai ucis-o pe ea dintr-o mişcare. Cât trebuie să fi regretat femeia asta pierderea vieţii ei şi cât trebuie să fi suferit pentru naşterea vieţii mele! Da, legile au dat bărbatului drept de viaţă şi de moarte asupra femeii – nu neapărat a lui – drept de Dumnezeu şi, dacă nu, atunci măcar de stăpân.

Cu mine-n viaţă şi în mână – uneori de mână – ţi-ai făcut un drum. Copilul vrea una, copilul vrea alta, copilul vrea la bunici (nu la mama ta), copilul mă iubeşte mai mult pe mine, copilul îi iubeşte mai mult pe părinţii mei, copilul vrea la ţară, copilul vrea la casă, copilul vrea la mare, copilul vrea cutare şi cutare. Bietul copil, n-a trăit viaţa lui sau copilăria lui, ca să ştie ce voia, a vrut ce-ai vrut tu să vrea. Ai coordonat totul, când n-a ieşit cum voiai, ai lovit şi-ai îngrijit. Copilul nu-şi iubea mama. De ce? Că mama e mai mult bolnavă, e rea, şi ţipă, şi-are toane, e mereu supărată şi plânge des. Mama e rea. Dar mama plângea de durerea vieţii furate, de nedreptate. M-ai făcut micul ei călău… pe mine… copilul ei! Ai stors atâta viaţă din femeia asta, încât e de mirare că i-au mai rămas şi ei… zile, că viaţă nu ştiu… Mama e un miracol, mama e dovada vie că Dumnezeu şi dacă ne scapă din ochi o vreme, nu ne uită, că ne-a dat puterea de care avem nevoie pentru a trăi, iar mama a găsit-o.

Văd că e dureros pentru tine, tată, să o vezi pe ea cât e de puternică acum şi te-ntrebi, probabil cu incredibilă stupefiere, cum de a putut renaşte? Când a reuşit să-şi fure viaţa înapoi? Îţi zic eu: în timp, în ultimii ani. De când tu ai pierdut cea mai puternică armă a ta: pe mine! Ne-am regăsit una pe alta şi, treptat, fiecare pe ea însăşi. Am vindecat împreună ce n-am fi reuşit niciodată separat. Ne-am vindecat din răni, prin vorbe bune, prin gesturi, prin sprijin, prin iubire şi iertare. Ne-am iertat una pe alta, ştiu şi simt asta zi de zi. Am impresia însă că nicuna dintre noi nu s-a iertat pe ea însăşi. Eu, cu siguranţă, nu. Şi nu te pot ierta nici pe tine, tată, încă nu! Încă simt că pentru asta aş avea nevoie ca tu să te căieşti. Dar tu nu vei face asta, iar eu încă nu am puterea să iert din iubire şi-atât! Încă nu… poate cu timpul!

Tată, m-ai întrebat zilele trecute dacă ţi-am ales deja un azil pentru bătrâneţile tale. Un loc la azil costă mai mult decât un loc la o grădiniţă particulară, aşa că sincerul răspuns e că nu, nu ţi-am ales şi asta nu pentru că am o părere proastă legată de această varianta, ci pentru că e un lux. Un lux de care, în prezent, nu simt că meriţi să te bucuri. Norocul face că suntem încă tineri şi că oricum tu nu vrei să „ajungi la azil”. Păcat, ar fi spre binele tău, să reevaluezi situaţia la un moment dat, pentru că azilul nu e ca şi cum te-aş arunca la groapa comună. Eeei, viaţă să mai fie, că timp simt că mai este şi tare-aş vrea ca pământul să ne mai suporte-un pic!

Tată, m-ai acuzat vara trecută că nu am credinţă, că n-am Dumnezeu şi că oameni ca mine sunt boală pe Pământ. Am încercat să-ţi explic atunci că am, dar nu ca tine, nu în tine… nu aşa, ci-n felul meu. Mi-ai zis să tac, că e blasfemie tot ce spun şi că-i vai de mine în lumea asta dacă nu am credinţă-n Dumnezeu. Aşa mă şi simţeam uneori, pierdută şi vai de mine. Dar eu am avut credinţa mea şi continuând să cred, am ajuns să văd miracolele. Cea mai mare minune e viaţa în sine şi viaţa născută din nimic, viaţa născută acolo unde zici că nu ar avea cum, de unde… şi totuşi se naşte. Am văzut-o pe mama renăscând acum un an, mă văd pe mine renăscând acum… e  numai un miracol!

Am simţit de multe ori în ultima vreme, că dacă ar fi fost să ne întâlnim întâmplător pe-acest Pământ, nu ne-ar fi conectat nimic. Doar Dumnezeu a făcut în aşa fel încât noi să ne cunoaştem şi, probabil, să ne învăţăm propriile lecţii… atât! Nu-mi placi ca om, iar pentru mine ai eşuat ca părinte, în loc de partener ai fost stăpân pentru soţia ta, persecutor pentru mama ta şi aliat tatălui tău… singura ta dragoste adevărată… Fiecare iubim, urâm, simţim şi trăim în felul propriu. Am ajuns să accept ca viaţa ne aparţine prin alegeri, dar familia în care venim în lumea asta ne este aleasă de… altcineva, care ştie că aşa avem şansa să facem din noi cea mai bună variantă a noastră. Iar când acest lucru se va întâmpla, ne putem bucura de naşterea noastră în cel mai prezent şi conştient mod.

Tată, tu ai vrut că eu să mă nasc acum mai bine de 30 de ani. Mie mi-a luat 30 să mă hotărăsc… şi azi am puterea să spun: m-am născut! Pentru timpul şi viaţa ce vor urma de-acum înainte, declar 5 iunie 2016 ziua în care m-am născut EU! Voi creşte şi mă voi întregi. Îmi dau seama acum că de câţiva ani de când simt acel gol în mine, de fapt, era golul lăsat de iubirea ta – aşa cum ai ştiut tu să mi-o arăţi până la un moment dat – nu de Dumnezeu. Într-adevăr, îmi căutam tatăl în toţi anii ăştia de rătăcire, dar cel de pe Pământ, nu altul. Celălalt mi-a fost alături mereu… acum ştiu! Şi credinţa-n Dumnezeul ăsta al meu mă va ajuta să vindec lipsa ta, golul lăsat de tine-n mine!

De azi sunt liberă de tine, m-am născut EU! Mă nasc tristă, dar puternică şi dornică de viaţa pe care o am de trăit!

Adio, tată!

Guest post by Diana Gavrilaş

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂  Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Soacră-mea

Pisica neagră-i vinovată!

Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

  1. Sorin / 14 June 2016 11:27

    Iti multumesc! M-ai facut sa inteleg CE sunt si CINE ar fi trebuit sa fiu dar nu am fost:(!

    Reply
  2. Dana / 8 June 2016 12:19

    @ Valentina : pe mine m-a intrebat mama (tatal a murit cand aveam 5 ani, poate de asta nu am stiut sa aleg bine in viata, ca nu am avut un termen de comparatie…)

    Si da, este si o doza de egoism : daca mamei nu ii e bine, nici copilului nu ii va fi. Ajunsesem la stadiul in care, daca n-ar fi fost copilul, as fi fugit pur si simplu de acasa…

    @ Diana: multumesc pentru laude, nu este in totalitate meritul meu. Am o meserie cu un venit decent, care imi permite sa acopar toate cheltuielile, fara sa tin cont de pensia alimentara. Fetita isi iubeste tatal, pe care il vede odata la doua saptamani. Parerea mea personala este ca nici rolul de tata nu i se potriveste, dar asta nu e treaba copilului. Ma face insa sa iau eu masuri.

    Reply
  3. Diana Gavrilas / 7 June 2016 23:00

    Dana, felicitari pentru curaj si determinare! Stiu ca ai avut nevoie de extrem de multa putere pentru a hotari ce e mai bine atat pentru fetita ta, cat si pentru tine. Esti un exemplu. Mi-ar placea sa aflu si povestea ta… tu pe a mea o stii deja!
    As spune tuturor mamelor care trec prin experiente triste, dezamagitoare, nefericite sa-si pretuiasca mai intai copiii si viitorul lor. Din teama, din nestiinta, din slabiciune uita ca sunt responsabile si de dezvoltarea emotionala a celor mici. Ele pot hotari sa indure muuulte, insa decid si pentru copii… si-n locul lor de cele mai multe ori. Astfel, cresc copii ca mine, care traiesc intr-o mare nesiguranta, care ajung adulti insuficient dezvoltati pentru provocarile vietii si care – handicapati emotional – risca sa comita cel putin aceleasi greseli pe care le-au vazut acasa. Mecanismele de supravietuire pe care un copil le poate dezavolta intr-o familie “problema”, alaturi de modelele devenite obisnuinta de acasa, plus lupta lui interioara, creeaza tipare atat de puternice incat ani de terapie sunt necesari pentru a descoperi cine esti cu-adevarat. De-aici incepe cresterea si dezvoltarea in viata de adult… abia de-aici! Eu am pierdut atatia ani frumosi!
    Te felicit inca o data ca ai ales mai bine pentru copilul tau!
    Miki… am vrut sa iti raspund aseara… insa nu-mi gaseam cuvintele… Simt ca m-i le gasesc cu greu si-acum. Iti multumesc pentru vorbele tale, pentru incurajari, pentru sprijin… a fost o surpriza pentru mine sa descopar in randurile tale atata caldura, atata inflacarare. Am ales sa impartasesc cu voi, femeile Catchy, aceasta experienta a mea, tocmai cu intentia de a face auzit inca o data strigatul de ajutor al atator femei care se cred singure, care stiu ca ceva nu e in regula cu ele si nu stiu ce, nu stiu unde sa caute raspunsuri, intelegere. E prea multa durere, rusine, confuzie. Eu am avut noroc de oameni minunati in viata mea… cativa au fost de-ajuns pentru a contrabalansa calitatea atat de scazuta a omului din tatal meu. Oamenii astia frumosi mi-au deschis orizonturi, m-au inteles, m-au sprijinit si m-au iubit ani la rand pana sa-mi incep eu procesul de vindecare, de crestere, de regasire. E adevarat, acesti oameni nu sunt nici profesorii din scoala primara sau generala si nici vecini de bloc… sunt oameni ca tine si ca mine, carora le pasa de cei de langa ei. Sunt oamenii care m-au invatat ca pentru a iubi frumos, trebuie sa te cureti, sa te vindeci, sa te ierti, sa te iubesti intai pe tine… mult si sa zambesti si sa-nveti sa iubesti viata… si-asa vei putea iubi si pe cei din jurul tau. Acesta e procesul meu, e felul in care invat sa ma vindec si sa iubesc… aceasta e terapia mea! As vrea sa pot intoarce cumva binele facut de ei, poate povestea mea sa aduca lumina in viata cuiva.

    Reply
  4. Dana / 6 June 2016 18:13

    Era cat pe-aci sa ajung ca mama ta…am sesizat pericolul la timp si am alungat raul de langa mine.

    Acum am o fetita vesela si, alaturi de ea, am reinvatat si eu sa rad si sa copilaresc…dar tu imi arati ce ar fi putut deveni ea si imi demonstrezi ca am facut alegerea corecta. iti doresc din suflet sa fugi de destinul mamei tale…sa stii sa alegi mai bine decat a facut-o ea…si eu. Numai bine !

    Reply
  5. miki / 6 June 2016 14:42

    Am citit pe nerasuflate si cu lacrimi in ochi, iti admir curajul, si frumusetea cu care ai pus aceste randuri in fata lumii,si a unei societati bolnave prin insasi acceptarea acestor situatii ca a ta , si similare sau mai rele , cu multe violente fizice,si verbale, nu stiu cum te numesti, mi-ar place sa-ti strig numele, si sa te rog ca in numele celor ce au trait ca tine sa lupti mai departe cu ce mijloace ai tu la indemana, sa nu lasi lucrurile sa se opreasca aici la un ADIO , plang si nu stiu ce sfaturi sa-ti dau, pt ca toate acestea s-au petrecut in ani, ani in care profesorii, invatatorii precis ti-au ghicit tristetea si lacrimile din ochi, si nu au facut nimic, nu le-a pasat, nu doar de tine, de sute ca tine, plang pt ca mamele nu au avut curajul sa fuga, pe tine mama sa te fi luat de mana si sa fuga oriunde, plang pt ca mamele au devenit involuntar din cauza lipsei de ajutor de la societate insasi dusmancele fiicelor lor, indolenta cu care societatea a tratat acesta stare, a promovat o violenta si mai accentuata si un furt de vieti si personalitati feminine tot mai acute si mai cangrenoase.Esti un suflet minunat si frumos, timid si terfelit de insasi parintele tau ce trebuia sa te invete cum sa fi iubita si respectata de un barbat, trebuie sa ne respectam parintii, dar sa nu uitam ca ei vor culege roadele ce le-au pus ani in sir in sufletele plapande de copii, nu trebuie sa devenim rai sau razbunatori, dar nici sa intoarcem obrazul celalalt nu e o solutie, aveti grija de fiicele voastre, de mamele voastre, caci prea tarziu EXISTA si va musca atroce din fiecare dupa cum a sadit in sufletele copiilor nevinovati. Felicitari femeie minunata !

    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro