De 4 ani nu am mai simțit atingerea unor mâini de bărbat, șoapte fierbinți însoțite de gura lui doritoare în cuibul urechii, nici măcar un french kiss, ce zic eu… nici măcar un sărut pe buze! French sau nu.
Oare de ce? mă veți întreba. Oh, cine poate răspunde îl face pe Einstein să pălească, pe Jung și Freud să se mai nască o dată cu noi teorii și dă peste cap toată literatura romantică mondială reducând-o la zero! Iar eu, eu, i-aș ridica înțeleptului sau înțeleptei care poate să-mi explice motivul o statuie, și la figurat, și la propriu. Chiar de-aș trudi cu mâinile goale să i-o înalţ din stâncă, din pietre, din nisip sau din… lut. Chiar de-ar fi ultimul proiect căruia m-aș dedica trup și suflet.
Sunt urâțică, ați crede? Neatrăgătoare? Din contră! Uneori aș vrea să fiu. Dar nu e posibil. Am o siluetă de vis, o față frumoasă, expresivă, ochi superbi, – verzi, nota bene -, picioare frumoase… Din punct de vedere fizic, totul, dar chiar totul, e frumos la mine. Să nu-mi pomeniți de modestie. Nu am 18 ani și când mă uit în oglindă știu ce văd. La fel cum știu și ceilalți. Fără excepție. Căci complimentele curg pe bandă rulantă, zilnic. Spontane. Binevoitoare. Bărbați și femei deopotrivă. Cunoscuți sau necunoscuți. Persoane care-mi zâmbesc pe stradă.
Sunt prostuță, needucată, necultivată, bădărancă, obraznică, ignorantă? Răspunsul este NU! Imaginați-vă contrariul. Oi fi insistentă, insensibilă, arogantă, poate? Din nou, negativ! Șleampătă, neîngrijită, cu carențe de bun gust? Nici atât! Știu, sunteţi la fel de dezamăgiți ca mine. Aș fi vrut să pot bifa măcar una din toate aceste „calităţi”… deși uneori cred că ghilimelele nici nu-și au rostul…
Nu-mi ridic osanale și nici nu pretind că aș fi perfectă! Oh, ce plictisitoare aș fi atunci! Însă până și imperfecțiunile mele, pe care în timp am învățat să le accept și să le iubesc ca făcând parte din MINE, atrag complimente, laude, chiar curtezani, căci nu mi-au pierit lăudătorii, o nu! Ba, parcă se înmulțesc pe zi ce trece!
Dar… nimeni nu vrea mai mult. Oare de ce?
Nimeni, un răspuns, o idee, o sugestie? Haideți! Stau pregătită lângă muntele de nisip, lângă grămada de pietre și-mi ard palmele de nerăbdare să încep să frământ bucata de lut, să o încălzesc în mâini.
Nu sunt jalnică și nu-mi plâng de milă. Nu sunt o femeie slabă, n-am fost niciodată. Nu mă arunc la picioarele nimănui. Întotdeauna a fost invers. Și da, trebuie să mărturisesc, posed o demnitate și o mândrie înnăscute, care probabil că mai mult îmi dăunează pe plan romantic decât ajută. EI trebuie să vina întotdeauna la mine. Așa cum au venit mereu. Nu eu, la ei. Asta e!
Oh, cât îmi doresc să simt mângâierile, să gem, să urlu în extaz, să transpir, să mă încolăcesc, să fiu sărutată, îmbrăţişată până la capăt!
Ah, uitasem un detaliu: sunt căsătorită. Da, am un soț! Cu acte, cu tot tacâmul. Și nu de ieri, de alaltăieri… Și totuși, sunt neatinsă de 4 ani…
Acum poate devine mai limpede de ce nu cutează nimeni… Acum poate înțelegeți cu câtă ardoare îmi doresc să înșel, să fiu campioana infidelităților, să trec dintr-o aventură în alta… să arunc statutul supraestimat la coșul de gunoi, fără a privi o clipă în urmă!
Știu că există și termeni la obiect referitor la această situație, dar să rămânem în limitele decenței, vă rog, este esențial. Gândiți cum vreți (așa cum fac și eu), doar să nu mă compătimiți că n-aveți de ce.
Ce va fi să fie va fi…
Dar când?
Guest post by Lavender’s Blue
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
